Ziua Holocaustului si a Eroismului

În Talmud, rav Şimon a denumit fenomenul urii împotriva lui Israel –ură fără motiv. Astfel, ura împotriva poporului lui Israel este diferită de toate celelalte fenomene ale vieţii, care au o explicaţie logică sau un motiv oarecare. Maharal din Praga (Morenu Ha- Rav Rabi Loew) a făcut o diferenţă între două feluri de ură. Primul fel este ura cauzată de ceva, de un anumit motiv, iar când motivul respectiv a dispărut, dispare şi ura.


Al doilea fel este cel al urii care nu depinde de nimic, de nici un motiv, de nici o cauză, exemplu fiind ura popoarelor lumii împotriva poporului lui Israel. Maharal aduce ca prim exemplu în acest sens, ura lui Lavan împotriva lui Iacov. Această ură este lipsită de orice bază, pentru că Iacov s-a purtat corect cu Lavan toată perioada de timp în care s-a aflat la el. Cauza acestei uri rezidă în acea că Iacov era complet diferit de Lavan, inversul său, iar astfel şi Israel este complet diferit de popoarele lumii, inversul lor. Maharal subliniază că această ură nemotivată este ura cea mai puternică în toate formele posibile: „Şi Lavan a vrut să stârpească totul”.
Popoarele lumii întruchipează inversul poporului evreu: inversul celor ruşinoşi, al celor milostivi şi al celor care fac fapte bune (chiar dacă aceste calităţi reflectă o civilizaţie şi o politeţe exagerate). În momente de ceartă şi de conflict aceste calităţi apar în toată amploarea lor.
Pentru a ne apăra de această ură, Autorul Divin al Torei scrie: „Şi vă voi deosebi de toate popoarele, să fiţi ai Mei”. Îndepărtarea şi diferenţa de drumul altor neamuri este elementul care ne apără, iar atunci când sărim peste acest gard care ne desparte şi ne apropiem de ele, ne expunem pericolului din cauza duşmăniei lor.

Secolul al XX-lea a fost martor asupra urii împotriva poporului evreu sub toate formele ei cele mai sadice, opuse tuturor sentimentelor omeneşti.
Întrucât comemorăm Holocaustul evreilor din Europa voi povesti un caz real din acea perioadă. Un batalion german se apropia de un sat cu intenţia de a-l distruge, aşa cum obişnuia armata hitleristă atunci. Primirea frumoasă pe care sătenii au făcut-o soldaţilor, ieşind în întâmpinarea lor cu pâine şi sare, i-a făcut pe aceştia să-şi schimbe hotărârea. În mod surprinzător s-a auzit o împuşcătură în sat, iar comandantul respectivei unităţi militare a ordonat soldaţilor să se grăbească să-l găsească pe cel care a tras. În urma cercetărilor a fost găsit un copil care ş-a recunoscut fapta. Copilul a afirmat că tatăl său a fost ucis de germani şi – prin intermediul împuşcăturii – a vrut să atragă atenţia şi să protesteze pentru ceea ce i s-a întâmplat. Comandantul german i-a spus copilului că merită pedeapsa cu moartea, dar îl va ierta dacă îi va răspunde la o întrebare. Apoi i-a arătat ochii săi şi l-a întrebat dacă îşi dă seama care ochi este natural şi care este ochi de sticlă. Copilul a privit figura crudă a comandantului şi ochii acestuia mult timp cu luare aminte. Apoi a arătat spre ochiul potrivit. Comandantul l-a eliberat, dar i-a cerut să explice cum a reuşit să deosebească între cei doi ochi. Copilul a răspuns că ochiul de sticlă i s-a părut mai omenos, mai cald.

Această perioadă este martoră a culmii dispariţiei omeniei. Este o perioadă fără pereche, fără asemănare în istoria popoarelor. Comentatorii Bibliei s-au întrebat ce a văzut şi la ce s-a referit profetul Irmiahu (Ieremia) în viziunea catastrofei înecării întregului Israel în apa mării pentru a explica descompunerea naţiunii.
Catastrofa care a venit asupra omenirii pe uscat a produs o impresie puternică în decursul unei perioade îndelungate într-atâta încât ruinele rămase reprezintă o amintire şi o mărturie asupra a ceea ce s-a petrecut pe mare, indiferent de proporţiile la care ar fi ajuns aceasta. De exemplu, dacă un vapor naufragiază şi se scufundă, toţi oamenii aflaţi la bordul său – dacă nu sunt salvaţi – se îneacă, ajung la fundul mării, nemairămânând nici o urmă. Valurile mării acoperă totul ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Asemănător cu marea este şi continentul european pe teritoriul căruia s-au petrecut crimele cele mai îngrozitoare. „Căci marea ca marea este sfărâmătura ta”, uriaşă şi nesfârşită ca marea. Acei criminali, antisemiţi, care urăsc poporul evreu, încă mai ridică capul şi pun mâna pe sabie pentru a întregii crima distrugerii: genocidul. Nu numai că îndrăznesc să nege ceea ce s-a petrecut, să spună că nu s-a întâmplat nimic, nimeni nu a fost ucis şi nimeni nu a ucis. Pe această cale, ei vor nu numai să şteargă orice urmă fizică rămasă, ci să şteargă şi amintirea celor şase milioane de victime.

Sunt sigur că aceşti morţi, victimele Holocaustului, strigă şi cer din tot sufletul ca sângele lor să continuie să fiarbă de mânie şi să fie mărturie veşnică pentru ei, cei ucişi şi pentru asasinii lor, cei care i-au ucis.
Rabinul şi filosoful Jacob Robinson a afirmat că cea mai mare suferinţă i-au produs-o lui Iov cuvintele spuse de cineva şi menţionate în Ghemara: „Iov nu a existat” (Talmud, Baba Batra 15,1). Iov a spus că a suferit mult dar s-a consolat cu faptul că suferinţa lui a influenţat asupra lumii şi a lăsat urme imprimate în inima ei, dar acum vine cineva care spune că el nu a existat.
Negarea Holocaustului, aşa cum este făcută în zilele noastre, este o parte integrantă din crima în sine şi trebuie considerată în acest sens. Exact ca şi spălarrea urmelui sângelui şi ştergerea dovezilor crimei de către ucigaşi.

Dragi prieteni, la cele Zece Porunci adăugăm încă una:

Nu uita – ţine minte totul!