Despre rugăciuni la evrei

Religia este calea cunoaşterii lui Dumnezeu şi înseamnă a trăi în respectul legilor divine. Ea îl însoţeşte pe om toată viaţa, fiind o educa­toare a lui. Religia are efect binefăcător şi înălţător asupra sufletului în orice ocazie, dar are şi un rol deosebit în momentele de strâmtorare la care este expusă fiinţa omenească.

Religia israelită/mozaică a fost stabilizată şi orânduită cu o forţă înnoitoare în împrejurările oferite de evenimentele istorice în seco­lele VI‑V î.e.n., de către profeţii Ezra şi Neemia (458‑420 î.e.n.), iar mai târziu, în decursul vremurilor, de alţi cărturari iudei.

Activitatea binecuvântată a lui Ezra şi Neemia a fost sprijinită de ultimul profet, Malahi. S‑a revenit la citirea regulată, periodică, a Torei şi tălmă­cirea cărţilor sfinte. S‑au reorganizat totodată comu­nităţile evreieşti. Aceşti profeţi au câştigat cele mai mari merite în reînvierea vieţii reli­gioase a evreităţii de atunci, iar continuatorii lor sunt evreii de azi.

Revenind la problema religiei mozaice, ea cunoaşte manifestări directe – prin rugăciuni, prin serviciile divine publice, prin ţinerea Sâmbetei şi a sărbă­torilor şi, nu în ultimul rând, prin respec­tarea riguroasă a legilor alimentaţiei – şi manifestări indirecte. Acestea se exprimă prin punerea tálitului (şal ritual pentru rugăciune), a filacte­riilor (cutiuţe prismatice îmbrăcate în piele, ce conţin pasaje biblice care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu/„şema Israel”, pe care credinciosul evreu le aşază pe braţul stâng, în dreptul inimii şi pe cap) şi a mezuzei (cutiuţă conţinând trei pasaje biblice), ce se fixează pe canatul de la uşa locuinţei. Toate acestea repre­zintă simboluri religioase care îşi au obârşia în Biblie, în cele cinci cărţi ale lui Moise.

Rugăciunea ne aduce aproape de Creatorul Universului. Urmând modelul structurii noastre, a oamenilor, care prezintă două părţi com­ponente, şi anume trupul şi sufletul, serviciul divin se împarte în două părţi : un serviciu divin interior şi un serviciu divin exterior.

Prin ce se manifestă serviciul divin interior, care sunt reperele sale ?

Acestea sunt :

1) înfrânarea omului din frica de Dumnezeu, corelată cu textul biblic : „Fie‑ţi teamă de Dumnezeu şi îndeplineşte‑i poruncile, căci asta este menirea fiecărui om” (Eclesiastul, 12.13) ;

2) smerenia, evlavia, cucernicia omului, căci „supunerea şi ascultarea sunt mai bune decât sacrificiul” (Samuil I, 15.22) ;

3) dragostea pentru Creator, de care trebuie să fie mânat omul,în deplină concordanţă cu preceptul biblic : „Iubeşte‑ţi Atotputernicul tău din toată inima, cu tot sufletul şi cu întreaga ta putere” (Vechiul Testament, Moise, V.6.5) ;

4) datoria de a mulţumi Creatorului pentru binefacerilefaţă de om, corelată cu spusele : „Aduceţi mulţumire lui Dumnezeu, deoarece El este bun şi veşnică‑i iertarea” (Psalmi, 107.1) ;

5) manifestarea încrederii în binefacerilepe care le aşteaptă omul de la cel Atotputernic, pe care‑l imploră smerit : „Celor ce cred în Dumnezeu li se înnoiesc puterile, se ridică ca vulturii şi nu obosesc ; ei umblă şi nu lâncezesc” (Isaia, 40.31).

Serviciul divin interior se defineşte ca o necesitate sufletească adâncă a fiinţei umane.

Dar gândurile şi simţămintele faţă de divinitate nu au menirea să fie trezite doar într‑o singură fiinţă omenească, ci să‑i cuprindă şi pe semeni. Această menire se împlineşte prin manifestările serviciului divin exterior.

Componentele acestui serviciu divin sunt : 1) rugă­ciunea şi 2) ţinerea Sâmbetei, a sărbătorilor, a zilelor de post şi a legilor Torei.

În ce priveşte rugăciunile, ele se disting după conţinutul lor :

1) rugăciuni de preamărire a lui Dumnezeu, ebr. tehila ;

2) rugăciuni de mulţumire faţa de Dumnezeu, ebr. toda ;

3) rugăciuni de implorare, ebr. bakaşa.

Toate aceste rugăciuni se regăsesc în cadrul serviciilor divine mozaice. Toate trei au drept corolar Psalmii regelui David.

Dacă exprimăm prin cuvinte întreaga noastră uimire faţă de creaţiile măreţe ale lui Dumnezeu şi faţă de orânduirile sale divine, rugăciunea pe care o rostim este de preamărire („Lăudaţi numele cel sfânt al Domnului căci totul s‑a creat la porunca Sa” – Psalmul 148.5).

Dacă grăim mulţumiri pentru acele binefaceri la care face părtaşi Creatorul poporul lui Israel şi întreaga omenire, rugăciunea rostită este de slavă, de mulţumire („Intraţi cu mulţumiri pe porţile Lui, cu laude în curţile Lui ! Mulţumiţi‑I şi binecu­vântaţi‑I Numele ! Căci Domnul este bun ; bună­tatea Lui ţine în veci şi credincioşia Lui din generaţie în gene­raţie” – Psalmul 100.4.5).
Dacă rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască bunuri cereşti şi pămân­teşti, să ne apere de rău şi să ne ierte păcatele, rugăciunea se carac­terizează prin solicitare, implorare („Mă înfaşuraseră legătu­rile morţii şi mă atinseseră sudorile Locuinţei Morţilor ; eram pradă necazului şi durerii. Dar am chemat numele Domnului : „Doamne, Te rog mân­tuieşte‑mi sufletul !” ; „Domnul este milostiv şi drept şi Dumnezeul nostru este plin de îndurare” – Psalmul 116.3.4.5).

În ce priveşte repartizarea în timp, adică momen­tele în care rugăciunile au loc în comun, în public, ele se rostesc zilnic în cadrul a trei servicii divine :

1) rugăciuni de dimineaţă, tefilát şahrit ;

2) rugăciuni de după‑masă, tefilát minhá ;

3) rugăciuni de seară, tefilát mááriv.

Prezintă interes istorico‑religios căutarea pro­venienţei datinei ţinerii celor trei rugăciuni, cea de dimineaţă, cea de după-masă şi cea de seară, pentru că ea conduce spre izvoare biblice.

După părerea talmudiştilor (oameni evlavioşi, care adâncesc studiul Bibliei şi o comentează), rugă­­ciunea de dimineaţă îşi are originea în rugăciunea rostită de patriarhul Avraam, după cum rezultă din textul biblic : „Şi Avraam s‑a sculat dis-de-dimi­neaţă şi s‑a dus la locul unde a stat în faţa lui Dumnezeu” (Moise, I, 19.27).

Rugăciunea de după-masă a fost rostită de Isac : „A ieşit Isac pe câmp spre a se ruga, spre seară” (Moise I, 24.63).

Rugăciunea de seară a fost rostită de patriarhul Iacov : „Şi s‑a rugat în acel loc unde a adormit” (Moise, I, 28.11).

Aceşti timpi fixaţi pentru rugăciuni corespund cu intervalele în care la templul din Ierusalim s‑au adus jertfe zilnice, care au fost apoi abando­nate şi înlocuite prin rugăciuni de iertare a păcatelor.
n ce priveşte rugăciunea de dimineaţă, aceasta conţine un text de o relevanţă deosebită, pus în legătură cu unul dintre cei mai mari învăţaţi evrei medievali spanioli, medicul şi rabinul Maimonide.

Moşe Maimonide (1135‑1204) a fost cea mai de seamă personalitate din sânul evreimii spaniole în domeniul medicinei şi al filozofiei.

Relevant este faptul că Maimonide e autorul celor treisprezece legi de credinţă ale evreilor, ce se rostesc în fiecare dimineaţă în sinagogi.

O caracterizare a lui Maimonide, sună aşa : „Având o cunoştinţă perfectă asupra filozofiei lui Aristotel şi a filozofilor arabi, în lucrarea sa More nevuhim (Călăuza rătăciţilor), el a căutat şi a reuşit să arate supremaţia concepţiei filozofice iudaice asupra tuturor celorlalte filozofii, utilizând pentru susţinerea teoriilor sale metodele peripatetice şi cele arabe”. Meritul său principal este de a fi armo­nizat religia cu preceptele filozofice. Maimonide scria în limba ebraică. Desigur, în cercurile reli­gioase evreieşti, legile de credinţă ale lui Maimonide au făcut loc multor discuţii contra­dictorii şi chiar contestărilor.

Ca o completare a expunerii de mai sus trimit la textul integral al celor treisprezece „Legi de credinţă” în A.S. Gold, Seder Hatefiloth, Craiova, Editura Scrisul Românesc, pp. 142‑144.