Sărbătorile evreieşti
15‑22 Nisan PESAH.Sărbătoarea de evocare a ieşirii poporului evreu din robia egipteană sub conducerea lui Moise. Este sărbătoarea azimilor, ţine opt zile / în Israel şapte /. Se ţin două seri de Seder – rânduiala celor două seri festive – se citeşte Hagada, o selecţie de naraţiuni legate de Pesah şi de rugăciuni. Se mai numeşte şi ZMAN HERUTENU – „Timpul eliberării noastre”. Se face binecuvântarea de Tal, ruga pentru rouă.
18 Yiar LAG BAOMER.Este o semisărbătoare, zi de comemorare a încetării epidemiei de difterie izbucnită în rândurile luptătorilor lui Bar‑Kohba, răsculaţi contra stăpânirii romane, sub împăratul Hadrian / 135 e.n. / Sărbătoare a primăverii, a bucuriei, a tineretului studios. În cadrul numărătorii zilelor între a doua seară de Seder până la Şavuot / „Rusalii” /, ce ţine 50 zile – numite Omer –, Lag Baomer cade a 33‑a zi.
6‑7 Sivan ŞAVUOT.Se sărbătoreşte ziua primirii Torei cu care a fost binecuvântat poporul evreu. Este numită şi „Sărbătoarea săptămânilor” şi „Sărbătoarea primelor roade” ale pământului. Se citeşte cartea lui Ruth. Este numită în ebraică ZMAN MATAN TORATENU, dar şi HAG HABIKURIM, sărbătoarea trufandalelor.
17 Tamuz ŞIVA ASAR BETAMUZ. Zi de post. Se comemorează o serie de evenimente tragice pentru poporul evreu :
– în această zi s‑au dărâmat zidurile cetăţii Ierusalimului în timpul primului şi al celui de‑al doilea templu. Primul templu este dărâmat de regele babilonian Nabucodonosor / 586 î.e.n. /
– în această zi a spart Moise cele două table ale Legii
– în această zi regele păgân Apostomus a ars Tora
– în această zi a încetat aducerea zilnică a jertfelor în templul din Ierusalim
– în această zi a arat cu plugul împăratul roman Hadrian locul templului II din Ierusalim /135 e.n.
9 Av TIŞA BEAV. Zi de doliu naţional. Jelirea distrugerii primului şi a celui de‑al doilea templu / al doilea dărâmat de către împăratul roman Titus Vespasian în anul 70 e.n. /. Zilele între 17 Tamuz şi 9 Av sunt zile de doliu. Romanii ocupă întreaga Ţară Sfântă, iar statul iudeu este desfiinţat. Se rostesc jelind „Plângerile” profetului Ieremia / „Eiha” şi „Kinot”.
1 şi 2 Tişri ROŞ HAŞANA. Anul Nou iudaic /„capul anului” /, numit şi „Iom Hadin”, ziua judecăţii faptelor oamenilor, „Iom Hazikaron”, ziua rememorării păcatelor, „Iom Terua”, ziua suflării în trompetă /„şofar” /. Simbolic, suflarea în şofar reaminteşte apropierea zilelor de judecată. În zori, întreaga săptămână de dinainte de Roş Haşana se rostesc „Slihot”‑uri, rugi de iertarea păcatelor. Enoriaşii evrei îşi urează bine cu cuvintele : „Să fiţi înscrişi şi semnaţi pentru un an viitor bun”.
3 Tişri ŢOM GHEDALIA.Zi de post în memoria guvernatorului evreu Ghedaliahu – numit de regele Nabucodonosor să stăpânească asupra evreilor rămaşi –, care a fost ucis împreună cu mulţi alţi bărbaţi nobili în urma unui atentat.
10 Tişri IOM KIPUR.Este cea mai sfântă zi a anului. Zi de post total, zi de căinţă. Este „Ziua iertării”, „Ziua ispăşirii”. Între Roş Haşana şi Iom Kipur sunt 10 zile de pocăinţă. Se consideră a fi ziua când Creatorul semnează deciziile cereşti definitive asupra sorţii fiecărui individ. Zilele dintre cele două mari sărbători se folosesc pentru căinţă, pentru a se îndrepta greşelile comise.
15‑23 Tişri HAG HASUCOT. Această sărbătoare este „Sărbătoarea corturilor” sau a „colibelor”, spre simbolizarea faptului că, după ieşirea din robia egipteană şi înainte de a intra în Ţara Făgăduinţei, poporul iudeu a locuit în corturi. Se mai numeşte „Zman Simhatenu”, sărbătoarea bucuriei strângerii recoltei. Este una din cele trei sărbători numite „Şaloş Regalim” – este vorba de cele trei sărbători consecutive, Pesah, Şavuot şi Sucot, ce reprezintă cele trei pelerinaje anuale ale credincioşilor iudei la Ierusalim.
21 Tişri HOŞANA RABA.Este ziua a şaptea a sărbătorii corturilor, când se înalţă spre ceruri osanale şi rugăciunea „Halel”, un mănunchi de cei mai înălţători Psalmi de laudă.
22 Tişri ŞMINI AŢERET.A opta zi / din seria celor opt zile totale de Sucot /, zi deosebită în care se înalţă şi ruga pentru ploaie / „Tefilat Gheşem” / atât de necesară muncilor agricole de toamnă.
23 Tişri SIMHAT TORA.Sărbătoarea bucuriei cu Tora. Se cântă şi se dansează în sinagogi şi în stradă cu câte un sul de Tora în braţe. Este ziua încheierii lecturii săptămânale a pericopelor din Tora, a cărei citire urmează să fie reluată imediat de la început. Se fac procesiuni cu osanale, cu toate sulurile din Tora, în lăcaşurile de rugăciuni.
25 Kislev HANUCA.Este caracterizată ca „Sărbătoarea luminilor” şi a libertăţii. Ţine opt zile, în care se aprind în sinagogi şi în casele evreieşti lumânărele. Este sărbătoarea de aducere aminte a luptei eroice a Macabeilor împotriva elenizării păgâne pornită contra poporului evreu / 135‑132 î.e.n. /.
10 Tevet ASARA BETEVET.Zi de post, ziua începerii asediului Ierusalimului de către babilonieni şi de comemorare a celor şase milioane de evrei asasinaţi în lagărele de exterminare de către fascişti în Holocaust.
15 Şvat HAMIŞA ASAR BIŞVAT.Este „Anul Nou” al pomilor, al naturii. Se consumă fructe, de preferinţă din Ţara Sfântă.
13 Adar TAANIT ESTER.Ziua care aminteşte postul reginei persane Estera şi pe cel al locuitorilor evrei din Şuşan‑Persia, pentru ca Dumnezeu să anihileze planul mârşav al lui Haman, ministrul regelui persan Ahaşver / Xerxes /, de a extermina evreii din Persia. Se citeşte „Cartea Esterei”, „Meghilat Ester”.
14 Adar PURIM.Ziua „aruncării cu zarul”, deoarece cu zarul a fost stabilită de către Haman o zi pentru uciderea tuturor evreilor din Persia şi confiscarea averilor lor. Este o sărbătoare de mare bucurie prin faptul că se aminteşte acea minune prin care evreii din Persia acelor vremuri au rămas în viaţă, iar Haman a fost osândit la moarte. Este un obicei străvechi ca avuţii să trimită cadouri celor săraci, şi chiar şi prietenii între ei să‑şi facă cadouri spre a se împărtăşi de bucuria sărbătorii. Sărbătoarea Purim evocă o întâmplare de acum 3400 de ani.
15 Adar ŞUŞAN PURIM.Tot zi de bucurie, pentru evreii oraşului Şuşan, aceştia scăpând de pustiire prin grija părintească a lui Dumnezeu, care a zădărnicit planul diabolic, criminal, al lui Haman. Pentru evreimea de azi întâmplarea Purimului este un grav memento.
Alte sărbători
ROŞ HODEŞ. Semisărbătoare în care în zilele de Sâmbătă, la fiecare patru săptămâni, se anunţă luna nouă. Se evocă lauda şi proslăvirea Creatorului lumii, cu promisiunea de a nu se abate de la drumul prescris al virtuţii şi al dreptăţii.
PARSAT HAHODEŞ.Este semisărbătoarea de lună nouă, când luna nouă cade într‑o zi de Sâmbătă. Se rostesc rugăciuni de proslăvire a lui Dumnezeu.
Despre ŞABAT. Odihna categorică de Şabat / Sâmbătă / este prevăzută în porunca a IV‑a a Decalogului. Începutul zilei de Şabat este vineri seara. În această seară / „Erev Şabat” / serviciul divin se distinge prin cântarea de imnuri de preîntâmpinare a Şabatului. Aceste imnuri speciale au ca autor pe rabinul Şlomo Alkabez Halevi, 1500‑1570. Se rostesc Psalmii 20, 29, 92‑100 şi texte / versete / din Vechiul Testament. Se sfinţeşte seara de Şabat cu vin / Kiduş /. În casele evreieşti stăpâna casei aprinde două lumânări în semn de cinstire a sărbătorii de Şabat. Sâmbăta excelează printr‑o serie de rugăciuni matinale / „Şahrit” / întreţesute de Psalmi şi de texte alese din cele cinci cărţi ale lui Moise / „Hamişa Humşe Tora” /. Serviciul divin culminează în citirea Pericopei săptămânale din Tora la care se invită 7 enoriaşi majori care rostesc binecuvântări / „Bracha” /. Urmează rugăciunea de după-masă / „Minha” /, iar corolarul îl formează rugăciunea de seară / „Maariv” /, care se spune la apariţia primelor stele, ceea ce înseamnă şi sfârşitul Şabatului. După principiile biblice Sâmbăta este zi desăvârşită de repaus, când nu se execută nici un fel de activitate. Această poruncă se suspendă numai dacă este nevoie de intervenţie în cazul când este periclitată viaţa sau sănătatea unui semen de orice naţionalitate sau de orice religie. Dacă o sărbătoare este Sâmbăta, ea se consideră dublată în sfinţenie.
4 Yiar IOM HAZIKARON.Zi de comemorare a evreilor deportaţi de fasciştii maghiari din Transilvania de Nord, vremelnic ocupată. Se fac rugăciuni de pomenire a morţilor şi se spune „Kadiş”, sfinţirea şi recunoaşterea împărăţiei lui Dumnezeu.
5 Yiar IOM HAAŢMAUT. Sărbătoare naţională a întregii evreităţi. Este Ziua Independenţei statului Israel.
Tuesday, July 7, 2009
Despre rugăciuni la evrei
Religia este calea cunoaşterii lui Dumnezeu şi înseamnă a trăi în respectul legilor divine. Ea îl însoţeşte pe om toată viaţa, fiind o educatoare a lui. Religia are efect binefăcător şi înălţător asupra sufletului în orice ocazie, dar are şi un rol deosebit în momentele de strâmtorare la care este expusă fiinţa omenească.
Religia israelită/mozaică a fost stabilizată şi orânduită cu o forţă înnoitoare în împrejurările oferite de evenimentele istorice în secolele VI‑V î.e.n., de către profeţii Ezra şi Neemia (458‑420 î.e.n.), iar mai târziu, în decursul vremurilor, de alţi cărturari iudei.
Activitatea binecuvântată a lui Ezra şi Neemia a fost sprijinită de ultimul profet, Malahi. S‑a revenit la citirea regulată, periodică, a Torei şi tălmăcirea cărţilor sfinte. S‑au reorganizat totodată comunităţile evreieşti. Aceşti profeţi au câştigat cele mai mari merite în reînvierea vieţii religioase a evreităţii de atunci, iar continuatorii lor sunt evreii de azi.
Revenind la problema religiei mozaice, ea cunoaşte manifestări directe – prin rugăciuni, prin serviciile divine publice, prin ţinerea Sâmbetei şi a sărbătorilor şi, nu în ultimul rând, prin respectarea riguroasă a legilor alimentaţiei – şi manifestări indirecte. Acestea se exprimă prin punerea tálitului (şal ritual pentru rugăciune), a filacteriilor (cutiuţe prismatice îmbrăcate în piele, ce conţin pasaje biblice care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu/„şema Israel”, pe care credinciosul evreu le aşază pe braţul stâng, în dreptul inimii şi pe cap) şi a mezuzei (cutiuţă conţinând trei pasaje biblice), ce se fixează pe canatul de la uşa locuinţei. Toate acestea reprezintă simboluri religioase care îşi au obârşia în Biblie, în cele cinci cărţi ale lui Moise.
Rugăciunea ne aduce aproape de Creatorul Universului. Urmând modelul structurii noastre, a oamenilor, care prezintă două părţi componente, şi anume trupul şi sufletul, serviciul divin se împarte în două părţi : un serviciu divin interior şi un serviciu divin exterior.
Prin ce se manifestă serviciul divin interior, care sunt reperele sale ?
Acestea sunt :
1) înfrânarea omului din frica de Dumnezeu, corelată cu textul biblic : „Fie‑ţi teamă de Dumnezeu şi îndeplineşte‑i poruncile, căci asta este menirea fiecărui om” (Eclesiastul, 12.13) ;
2) smerenia, evlavia, cucernicia omului, căci „supunerea şi ascultarea sunt mai bune decât sacrificiul” (Samuil I, 15.22) ;
3) dragostea pentru Creator, de care trebuie să fie mânat omul,în deplină concordanţă cu preceptul biblic : „Iubeşte‑ţi Atotputernicul tău din toată inima, cu tot sufletul şi cu întreaga ta putere” (Vechiul Testament, Moise, V.6.5) ;
4) datoria de a mulţumi Creatorului pentru binefacerilefaţă de om, corelată cu spusele : „Aduceţi mulţumire lui Dumnezeu, deoarece El este bun şi veşnică‑i iertarea” (Psalmi, 107.1) ;
5) manifestarea încrederii în binefacerilepe care le aşteaptă omul de la cel Atotputernic, pe care‑l imploră smerit : „Celor ce cred în Dumnezeu li se înnoiesc puterile, se ridică ca vulturii şi nu obosesc ; ei umblă şi nu lâncezesc” (Isaia, 40.31).
Serviciul divin interior se defineşte ca o necesitate sufletească adâncă a fiinţei umane.
Dar gândurile şi simţămintele faţă de divinitate nu au menirea să fie trezite doar într‑o singură fiinţă omenească, ci să‑i cuprindă şi pe semeni. Această menire se împlineşte prin manifestările serviciului divin exterior.
Componentele acestui serviciu divin sunt : 1) rugăciunea şi 2) ţinerea Sâmbetei, a sărbătorilor, a zilelor de post şi a legilor Torei.
În ce priveşte rugăciunile, ele se disting după conţinutul lor :
1) rugăciuni de preamărire a lui Dumnezeu, ebr. tehila ;
2) rugăciuni de mulţumire faţa de Dumnezeu, ebr. toda ;
3) rugăciuni de implorare, ebr. bakaşa.
Toate aceste rugăciuni se regăsesc în cadrul serviciilor divine mozaice. Toate trei au drept corolar Psalmii regelui David.
Dacă exprimăm prin cuvinte întreaga noastră uimire faţă de creaţiile măreţe ale lui Dumnezeu şi faţă de orânduirile sale divine, rugăciunea pe care o rostim este de preamărire („Lăudaţi numele cel sfânt al Domnului căci totul s‑a creat la porunca Sa” – Psalmul 148.5).
Dacă grăim mulţumiri pentru acele binefaceri la care face părtaşi Creatorul poporul lui Israel şi întreaga omenire, rugăciunea rostită este de slavă, de mulţumire („Intraţi cu mulţumiri pe porţile Lui, cu laude în curţile Lui ! Mulţumiţi‑I şi binecuvântaţi‑I Numele ! Căci Domnul este bun ; bunătatea Lui ţine în veci şi credincioşia Lui din generaţie în generaţie” – Psalmul 100.4.5).
Dacă rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască bunuri cereşti şi pământeşti, să ne apere de rău şi să ne ierte păcatele, rugăciunea se caracterizează prin solicitare, implorare („Mă înfaşuraseră legăturile morţii şi mă atinseseră sudorile Locuinţei Morţilor ; eram pradă necazului şi durerii. Dar am chemat numele Domnului : „Doamne, Te rog mântuieşte‑mi sufletul !” ; „Domnul este milostiv şi drept şi Dumnezeul nostru este plin de îndurare” – Psalmul 116.3.4.5).
În ce priveşte repartizarea în timp, adică momentele în care rugăciunile au loc în comun, în public, ele se rostesc zilnic în cadrul a trei servicii divine :
1) rugăciuni de dimineaţă, tefilát şahrit ;
2) rugăciuni de după‑masă, tefilát minhá ;
3) rugăciuni de seară, tefilát mááriv.
Prezintă interes istorico‑religios căutarea provenienţei datinei ţinerii celor trei rugăciuni, cea de dimineaţă, cea de după-masă şi cea de seară, pentru că ea conduce spre izvoare biblice.
După părerea talmudiştilor (oameni evlavioşi, care adâncesc studiul Bibliei şi o comentează), rugăciunea de dimineaţă îşi are originea în rugăciunea rostită de patriarhul Avraam, după cum rezultă din textul biblic : „Şi Avraam s‑a sculat dis-de-dimineaţă şi s‑a dus la locul unde a stat în faţa lui Dumnezeu” (Moise, I, 19.27).
Rugăciunea de după-masă a fost rostită de Isac : „A ieşit Isac pe câmp spre a se ruga, spre seară” (Moise I, 24.63).
Rugăciunea de seară a fost rostită de patriarhul Iacov : „Şi s‑a rugat în acel loc unde a adormit” (Moise, I, 28.11).
Aceşti timpi fixaţi pentru rugăciuni corespund cu intervalele în care la templul din Ierusalim s‑au adus jertfe zilnice, care au fost apoi abandonate şi înlocuite prin rugăciuni de iertare a păcatelor.
n ce priveşte rugăciunea de dimineaţă, aceasta conţine un text de o relevanţă deosebită, pus în legătură cu unul dintre cei mai mari învăţaţi evrei medievali spanioli, medicul şi rabinul Maimonide.
Religia israelită/mozaică a fost stabilizată şi orânduită cu o forţă înnoitoare în împrejurările oferite de evenimentele istorice în secolele VI‑V î.e.n., de către profeţii Ezra şi Neemia (458‑420 î.e.n.), iar mai târziu, în decursul vremurilor, de alţi cărturari iudei.
Activitatea binecuvântată a lui Ezra şi Neemia a fost sprijinită de ultimul profet, Malahi. S‑a revenit la citirea regulată, periodică, a Torei şi tălmăcirea cărţilor sfinte. S‑au reorganizat totodată comunităţile evreieşti. Aceşti profeţi au câştigat cele mai mari merite în reînvierea vieţii religioase a evreităţii de atunci, iar continuatorii lor sunt evreii de azi.
Revenind la problema religiei mozaice, ea cunoaşte manifestări directe – prin rugăciuni, prin serviciile divine publice, prin ţinerea Sâmbetei şi a sărbătorilor şi, nu în ultimul rând, prin respectarea riguroasă a legilor alimentaţiei – şi manifestări indirecte. Acestea se exprimă prin punerea tálitului (şal ritual pentru rugăciune), a filacteriilor (cutiuţe prismatice îmbrăcate în piele, ce conţin pasaje biblice care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu/„şema Israel”, pe care credinciosul evreu le aşază pe braţul stâng, în dreptul inimii şi pe cap) şi a mezuzei (cutiuţă conţinând trei pasaje biblice), ce se fixează pe canatul de la uşa locuinţei. Toate acestea reprezintă simboluri religioase care îşi au obârşia în Biblie, în cele cinci cărţi ale lui Moise.
Rugăciunea ne aduce aproape de Creatorul Universului. Urmând modelul structurii noastre, a oamenilor, care prezintă două părţi componente, şi anume trupul şi sufletul, serviciul divin se împarte în două părţi : un serviciu divin interior şi un serviciu divin exterior.
Prin ce se manifestă serviciul divin interior, care sunt reperele sale ?
Acestea sunt :
1) înfrânarea omului din frica de Dumnezeu, corelată cu textul biblic : „Fie‑ţi teamă de Dumnezeu şi îndeplineşte‑i poruncile, căci asta este menirea fiecărui om” (Eclesiastul, 12.13) ;
2) smerenia, evlavia, cucernicia omului, căci „supunerea şi ascultarea sunt mai bune decât sacrificiul” (Samuil I, 15.22) ;
3) dragostea pentru Creator, de care trebuie să fie mânat omul,în deplină concordanţă cu preceptul biblic : „Iubeşte‑ţi Atotputernicul tău din toată inima, cu tot sufletul şi cu întreaga ta putere” (Vechiul Testament, Moise, V.6.5) ;
4) datoria de a mulţumi Creatorului pentru binefacerilefaţă de om, corelată cu spusele : „Aduceţi mulţumire lui Dumnezeu, deoarece El este bun şi veşnică‑i iertarea” (Psalmi, 107.1) ;
5) manifestarea încrederii în binefacerilepe care le aşteaptă omul de la cel Atotputernic, pe care‑l imploră smerit : „Celor ce cred în Dumnezeu li se înnoiesc puterile, se ridică ca vulturii şi nu obosesc ; ei umblă şi nu lâncezesc” (Isaia, 40.31).
Serviciul divin interior se defineşte ca o necesitate sufletească adâncă a fiinţei umane.
Dar gândurile şi simţămintele faţă de divinitate nu au menirea să fie trezite doar într‑o singură fiinţă omenească, ci să‑i cuprindă şi pe semeni. Această menire se împlineşte prin manifestările serviciului divin exterior.
Componentele acestui serviciu divin sunt : 1) rugăciunea şi 2) ţinerea Sâmbetei, a sărbătorilor, a zilelor de post şi a legilor Torei.
În ce priveşte rugăciunile, ele se disting după conţinutul lor :
1) rugăciuni de preamărire a lui Dumnezeu, ebr. tehila ;
2) rugăciuni de mulţumire faţa de Dumnezeu, ebr. toda ;
3) rugăciuni de implorare, ebr. bakaşa.
Toate aceste rugăciuni se regăsesc în cadrul serviciilor divine mozaice. Toate trei au drept corolar Psalmii regelui David.
Dacă exprimăm prin cuvinte întreaga noastră uimire faţă de creaţiile măreţe ale lui Dumnezeu şi faţă de orânduirile sale divine, rugăciunea pe care o rostim este de preamărire („Lăudaţi numele cel sfânt al Domnului căci totul s‑a creat la porunca Sa” – Psalmul 148.5).
Dacă grăim mulţumiri pentru acele binefaceri la care face părtaşi Creatorul poporul lui Israel şi întreaga omenire, rugăciunea rostită este de slavă, de mulţumire („Intraţi cu mulţumiri pe porţile Lui, cu laude în curţile Lui ! Mulţumiţi‑I şi binecuvântaţi‑I Numele ! Căci Domnul este bun ; bunătatea Lui ţine în veci şi credincioşia Lui din generaţie în generaţie” – Psalmul 100.4.5).
Dacă rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască bunuri cereşti şi pământeşti, să ne apere de rău şi să ne ierte păcatele, rugăciunea se caracterizează prin solicitare, implorare („Mă înfaşuraseră legăturile morţii şi mă atinseseră sudorile Locuinţei Morţilor ; eram pradă necazului şi durerii. Dar am chemat numele Domnului : „Doamne, Te rog mântuieşte‑mi sufletul !” ; „Domnul este milostiv şi drept şi Dumnezeul nostru este plin de îndurare” – Psalmul 116.3.4.5).
În ce priveşte repartizarea în timp, adică momentele în care rugăciunile au loc în comun, în public, ele se rostesc zilnic în cadrul a trei servicii divine :
1) rugăciuni de dimineaţă, tefilát şahrit ;
2) rugăciuni de după‑masă, tefilát minhá ;
3) rugăciuni de seară, tefilát mááriv.
Prezintă interes istorico‑religios căutarea provenienţei datinei ţinerii celor trei rugăciuni, cea de dimineaţă, cea de după-masă şi cea de seară, pentru că ea conduce spre izvoare biblice.
După părerea talmudiştilor (oameni evlavioşi, care adâncesc studiul Bibliei şi o comentează), rugăciunea de dimineaţă îşi are originea în rugăciunea rostită de patriarhul Avraam, după cum rezultă din textul biblic : „Şi Avraam s‑a sculat dis-de-dimineaţă şi s‑a dus la locul unde a stat în faţa lui Dumnezeu” (Moise, I, 19.27).
Rugăciunea de după-masă a fost rostită de Isac : „A ieşit Isac pe câmp spre a se ruga, spre seară” (Moise I, 24.63).
Rugăciunea de seară a fost rostită de patriarhul Iacov : „Şi s‑a rugat în acel loc unde a adormit” (Moise, I, 28.11).
Aceşti timpi fixaţi pentru rugăciuni corespund cu intervalele în care la templul din Ierusalim s‑au adus jertfe zilnice, care au fost apoi abandonate şi înlocuite prin rugăciuni de iertare a păcatelor.
n ce priveşte rugăciunea de dimineaţă, aceasta conţine un text de o relevanţă deosebită, pus în legătură cu unul dintre cei mai mari învăţaţi evrei medievali spanioli, medicul şi rabinul Maimonide.
Moşe Maimonide (1135‑1204) a fost cea mai de seamă personalitate din sânul evreimii spaniole în domeniul medicinei şi al filozofiei.
Relevant este faptul că Maimonide e autorul celor treisprezece legi de credinţă ale evreilor, ce se rostesc în fiecare dimineaţă în sinagogi.
O caracterizare a lui Maimonide, sună aşa : „Având o cunoştinţă perfectă asupra filozofiei lui Aristotel şi a filozofilor arabi, în lucrarea sa More nevuhim (Călăuza rătăciţilor), el a căutat şi a reuşit să arate supremaţia concepţiei filozofice iudaice asupra tuturor celorlalte filozofii, utilizând pentru susţinerea teoriilor sale metodele peripatetice şi cele arabe”. Meritul său principal este de a fi armonizat religia cu preceptele filozofice. Maimonide scria în limba ebraică. Desigur, în cercurile religioase evreieşti, legile de credinţă ale lui Maimonide au făcut loc multor discuţii contradictorii şi chiar contestărilor.
Ca o completare a expunerii de mai sus trimit la textul integral al celor treisprezece „Legi de credinţă” în A.S. Gold, Seder Hatefiloth, Craiova, Editura Scrisul Românesc, pp. 142‑144.
Thursday, July 2, 2009
Tel-Aviv
Tel-Aviv, oras fara pauze, de George GROSS
(Material propus pentru publicare la data de: 22-07-2006)
Tel-Aviv, oraş fără pauze. Cu toate că în Nordul şi în Sud-Estul ţării (zona limitrofă cu Gaza) sînt lupte, Tel-Avivul rămîne oraşul cosmopolit deschis 24 de ore pe zi. Plaja, restaurantele, barurile, cinematografele, mallurile, dughenele sînt pline de turişti, oameni în vacanţă, pierde vară, oameni veniţi din restriştea rachetelor şi katiuşelor; este ca şi cum am fi în altă lume, deşi sîntem la mai puţin de 120 de km în linie de rachete, de zonele aflate în grija armatei.
Viaţa merge înainte, ca şi cum am fi pe riviera franceză. Ascultăm ştirile şi comentariile posturilor de radio şi T.V., şi ne continuăm viaţa ca şi cum am fi pe alte meleaguri, meleaguri liniştite, meleaguri de vacanţă.
Stau în noaptea Mediteraneană, pe faleza medievală de la Jaffa, şi în murmurul valurilor, privesc cerul luminat de stele. Din cînd in cînd, cîte un avion îşi arată luminile pregătindu-se de aterizare. În zare se văd luminile modernului Tel-Aviv cu hotelurile şi localurile de noapte, luminate feeric. Lumea este în vacanţă, bucurîndu-se de oraşul cosmopolit, oraş ce îmbină medievalul cu mondenul şi facilităţile secolului XXI. Oameni de toate naţiile se întîlnesc într-o lume culturalo-mistică de pe tot mapamondul. Cu prima mijire a noii zile se aude muezinul; pe o terasă un grup se destinde după noaptea mediterană în mişcări yogiste; pe o stîncă cîţiva adepţi ai budismului stau nemişcaţi în poziţie de lotus, bucurîndu-se de prima rază de lumină; mai încolo un grup de hasidimi se grăbesc spre sinagogă; clopotul Catedralei Saint Anthony anunţă începutul liturghiei. Bazarele din vechiul Jaffa îşi deschid rulourile turiştilor, în amestecul de miresme ale orientului şi occidentului. Localurile îmbie pe toţi la gustarea de dimineaţă, fiecare după placul lui – oriental, franţuzesc, local, continental, american. Magazinele de mirodenii îşi etalează bogăţia de culori, mirodenii, seminţe şi plante aromatice de la îndepărtata Indie, Chină, pînă la înălţimile Himalaei şi Anzilor. Totul este paşnic, parcă am fi în altă lume.
Plaja se animează de-a lungul falezelor. Spre Cer se ridică paraşutele surfer-iştilor. Un grup de circari de stradă amuză copiii cu ghiduşii. Vînzătorii ambulanţi îmbie turiştii şi pe pierde vară ce se prăjesc la soare, cu îngheţată şi pepene roşu rece; restaurantele se întrec în servirea băuturilor răcoritoare. Un grup de tineri fumează marihuana, uitîndu-se după poliţiştii călare care se plimbă alene.
Soarele amiezii alungă acest grup matinal în umbra chioşcurilor şi restaurantelor, la masa pescărească, sau gustări flugare de mici, chebab şi căni de bere rece aburindă; de-a lungul plajei găseşti bucătăria întregului mapamond, deci poţi alege orice, de la bucătăria balcană şi greacă, la cea italiană, franceză, trecînd prin cea mexicană, braziliană şi revenind pe bătrînul continent prin sushi, bucătărie tailandeză, chineză, indiană.
Spre apusul zilei, locul turiştilor îl iau localnicii sosiţi după o zi de lucru, apoi cu prima briză de seară locul se umple de jioggini şi biciclişti.
Cum se lasă seara revin îndrăgostiţii şi visătorii privind scufundarea Soarelui în Mediterană, ca mai apoi să privească stelele. Barurile şi localurile de noapte preiau muşterii prînzului. Focuri de artificii luminează serbări particulare încîntînd locul cu lumini şi fantezii baroce.
Şi totul se repetă în caruselul vacanţei.
(Material propus pentru publicare la data de: 22-07-2006)
Tel-Aviv, oraş fără pauze. Cu toate că în Nordul şi în Sud-Estul ţării (zona limitrofă cu Gaza) sînt lupte, Tel-Avivul rămîne oraşul cosmopolit deschis 24 de ore pe zi. Plaja, restaurantele, barurile, cinematografele, mallurile, dughenele sînt pline de turişti, oameni în vacanţă, pierde vară, oameni veniţi din restriştea rachetelor şi katiuşelor; este ca şi cum am fi în altă lume, deşi sîntem la mai puţin de 120 de km în linie de rachete, de zonele aflate în grija armatei.
Viaţa merge înainte, ca şi cum am fi pe riviera franceză. Ascultăm ştirile şi comentariile posturilor de radio şi T.V., şi ne continuăm viaţa ca şi cum am fi pe alte meleaguri, meleaguri liniştite, meleaguri de vacanţă.
Stau în noaptea Mediteraneană, pe faleza medievală de la Jaffa, şi în murmurul valurilor, privesc cerul luminat de stele. Din cînd in cînd, cîte un avion îşi arată luminile pregătindu-se de aterizare. În zare se văd luminile modernului Tel-Aviv cu hotelurile şi localurile de noapte, luminate feeric. Lumea este în vacanţă, bucurîndu-se de oraşul cosmopolit, oraş ce îmbină medievalul cu mondenul şi facilităţile secolului XXI. Oameni de toate naţiile se întîlnesc într-o lume culturalo-mistică de pe tot mapamondul. Cu prima mijire a noii zile se aude muezinul; pe o terasă un grup se destinde după noaptea mediterană în mişcări yogiste; pe o stîncă cîţiva adepţi ai budismului stau nemişcaţi în poziţie de lotus, bucurîndu-se de prima rază de lumină; mai încolo un grup de hasidimi se grăbesc spre sinagogă; clopotul Catedralei Saint Anthony anunţă începutul liturghiei. Bazarele din vechiul Jaffa îşi deschid rulourile turiştilor, în amestecul de miresme ale orientului şi occidentului. Localurile îmbie pe toţi la gustarea de dimineaţă, fiecare după placul lui – oriental, franţuzesc, local, continental, american. Magazinele de mirodenii îşi etalează bogăţia de culori, mirodenii, seminţe şi plante aromatice de la îndepărtata Indie, Chină, pînă la înălţimile Himalaei şi Anzilor. Totul este paşnic, parcă am fi în altă lume.
Plaja se animează de-a lungul falezelor. Spre Cer se ridică paraşutele surfer-iştilor. Un grup de circari de stradă amuză copiii cu ghiduşii. Vînzătorii ambulanţi îmbie turiştii şi pe pierde vară ce se prăjesc la soare, cu îngheţată şi pepene roşu rece; restaurantele se întrec în servirea băuturilor răcoritoare. Un grup de tineri fumează marihuana, uitîndu-se după poliţiştii călare care se plimbă alene.
Soarele amiezii alungă acest grup matinal în umbra chioşcurilor şi restaurantelor, la masa pescărească, sau gustări flugare de mici, chebab şi căni de bere rece aburindă; de-a lungul plajei găseşti bucătăria întregului mapamond, deci poţi alege orice, de la bucătăria balcană şi greacă, la cea italiană, franceză, trecînd prin cea mexicană, braziliană şi revenind pe bătrînul continent prin sushi, bucătărie tailandeză, chineză, indiană.
Spre apusul zilei, locul turiştilor îl iau localnicii sosiţi după o zi de lucru, apoi cu prima briză de seară locul se umple de jioggini şi biciclişti.
Cum se lasă seara revin îndrăgostiţii şi visătorii privind scufundarea Soarelui în Mediterană, ca mai apoi să privească stelele. Barurile şi localurile de noapte preiau muşterii prînzului. Focuri de artificii luminează serbări particulare încîntînd locul cu lumini şi fantezii baroce.
Şi totul se repetă în caruselul vacanţei.
Sionismul
Despre ce este Sion(ism)ul
- Diverse -
nr. 133 / 10 Iulie, 2006
"De ar porni din Sion izbavirea" (Psalmi)
Conform Dictionarului general al limbii romane de Vasile Breban, Sionismul este o doctrina si miscare pentru constituirea unei comunitati" evreiesti nationale si religioase "pe teritoriul Palestinei, care a culminat cu infiintarea statului Israel in 1948. Deci in ciuda aberatiilor proliferate de filmele "Codul lui da Vinci" si "Omen", care au ironizat si batjocorit poporul sfant- evreii (adepti ai Vechiului Testament)- miscarea sionista nu are nici o legatura cu Sfantul Graal si Maria Magdalena. Conform scrierilor Bibliei, "se va intampla in zilele de pe urma ca muntele casei Domnului va fi intemeiat ca cel mai inalt munte. "Caci din Sion va iesi legea cuvantul Domnului". "Sunati din trambita din Sion! "Caci mantuirea va fi pe muntele Sionului cum a fagaduit Domnul, care striga cu glas de tunet din Sion, incat se zguduie cerurile si pamantul. "Eu sunt Dumnezeul, care locuieste in Sion, muntele Meu cel sfant" (Cartea proorocului Ioel). "Domnul va imparati peste muntele Sionului de acum pururea. Din punct de vedere geografic si istoric, "tinutul lor se intindea de la Aroer care este pe malurile pararaului Arnon, pana la muntele Sionului care este Hermonul" (prezenta lui Dumnezeu in DEX), "si cuprindea toata campia de dincoace de Iordan, la rasarit, pana la marginea campiei, sub poalele muntelui Pisga". (2 Samuel). "Fecioara, fiica Sionului te dispretuieste si rade de tine, pe cine ai dispretuit si ai batjocorit, pe cine ai urat tu si impotriva cui ai ridiact tu glasul, si impotriva cui ti-ai ridicat tu ochii, impotriva SFANTULUI LUI ISRAEL" (2 Imparati) "Caci din Israel va iesi o ramasita, si din muntele Sionului cei scapati". (2 Imparati). "Cand va intoarce Domnul inapoi pe prinsii in razboi ai poporului Sau, Iacov se va veseli si Israel se va bucura", "se va bucura muntele Sionului. "Ca sa povestiti celor care vor veni dupa ei, iata Dumnezeu este al nostru in veci de veci, El ne va fi calauza pana la moarte". "Dumnnezeu, da Dumnezeu, Domnul vorbeste din Sion, care este intruparea frumusetii desavarsite, de acolo straluceste Dumnezeu". "El vine si nu tace, inaintea lui merge un foc mistuitor, si imprejurul Lui o furtuna puternica". "El striga catre ceruri sus si pe pamant ca sa judece pe poporul Sau, "strangeti-Mi credinciosii Mei, care au facut legamant cu Mine prin jertfa". "Atunci cerurile vor vesti dreptatea, caci Dumnezeu este cel care judeca" (Psalmi).
IOANA FLOREA
- Diverse -
nr. 133 / 10 Iulie, 2006
"De ar porni din Sion izbavirea" (Psalmi)
Conform Dictionarului general al limbii romane de Vasile Breban, Sionismul este o doctrina si miscare pentru constituirea unei comunitati" evreiesti nationale si religioase "pe teritoriul Palestinei, care a culminat cu infiintarea statului Israel in 1948. Deci in ciuda aberatiilor proliferate de filmele "Codul lui da Vinci" si "Omen", care au ironizat si batjocorit poporul sfant- evreii (adepti ai Vechiului Testament)- miscarea sionista nu are nici o legatura cu Sfantul Graal si Maria Magdalena. Conform scrierilor Bibliei, "se va intampla in zilele de pe urma ca muntele casei Domnului va fi intemeiat ca cel mai inalt munte. "Caci din Sion va iesi legea cuvantul Domnului". "Sunati din trambita din Sion! "Caci mantuirea va fi pe muntele Sionului cum a fagaduit Domnul, care striga cu glas de tunet din Sion, incat se zguduie cerurile si pamantul. "Eu sunt Dumnezeul, care locuieste in Sion, muntele Meu cel sfant" (Cartea proorocului Ioel). "Domnul va imparati peste muntele Sionului de acum pururea. Din punct de vedere geografic si istoric, "tinutul lor se intindea de la Aroer care este pe malurile pararaului Arnon, pana la muntele Sionului care este Hermonul" (prezenta lui Dumnezeu in DEX), "si cuprindea toata campia de dincoace de Iordan, la rasarit, pana la marginea campiei, sub poalele muntelui Pisga". (2 Samuel). "Fecioara, fiica Sionului te dispretuieste si rade de tine, pe cine ai dispretuit si ai batjocorit, pe cine ai urat tu si impotriva cui ai ridiact tu glasul, si impotriva cui ti-ai ridicat tu ochii, impotriva SFANTULUI LUI ISRAEL" (2 Imparati) "Caci din Israel va iesi o ramasita, si din muntele Sionului cei scapati". (2 Imparati). "Cand va intoarce Domnul inapoi pe prinsii in razboi ai poporului Sau, Iacov se va veseli si Israel se va bucura", "se va bucura muntele Sionului. "Ca sa povestiti celor care vor veni dupa ei, iata Dumnezeu este al nostru in veci de veci, El ne va fi calauza pana la moarte". "Dumnnezeu, da Dumnezeu, Domnul vorbeste din Sion, care este intruparea frumusetii desavarsite, de acolo straluceste Dumnezeu". "El vine si nu tace, inaintea lui merge un foc mistuitor, si imprejurul Lui o furtuna puternica". "El striga catre ceruri sus si pe pamant ca sa judece pe poporul Sau, "strangeti-Mi credinciosii Mei, care au facut legamant cu Mine prin jertfa". "Atunci cerurile vor vesti dreptatea, caci Dumnezeu este cel care judeca" (Psalmi).
IOANA FLOREA
Ziua Ierusalimului
42 de ani de Ziua Eliberarii orasului vechi al Ierusalimului
28 Iyar este Ziua Eliberarii orasului vechi al Ierusalimului, Muntelui Templului si Zidului de Apus, in timpul razboiului de sase zile.
In afara de luna renasterii, data proclamarii Statului Israel, care a avut loc la 5 Iyar 5708 (1948), Ziua Indepedentei statului evreu, mai exista inca o data la care a avut loc un eveniment important pe drumul relizarii „Inceputului mantuirii” generatiei noastre. Ea este 28 Iyar, Ziua Eliberarii Ierusalimului, proclamata pentru totdeauna ca „Ziua Ierusalimului”.
Consiliul Superior Rabinic al Israelului a stabilit ca in aceasta zi, rugaciunea sa cuprinda psalmii de lauda („Halel”), care trebuie cititi in sinagogi. Exista obiceiul de a veni in aceeasi zi la Ierusalim, in amintirea pelerinajului care avea loc odinioara, precum si ca expresie a autoidentificarii cu capitala Israelului si cu speranta reconstruirii Templului.
Dupa 19 ani de la intemeierea Statului, conducatorii statelor arabe l-au amenintat cu un razboi distrugator. Ei au concentrat forte militare uriase langa granitele de nord, de est si de sud ale tarii. Zahal (Armata de Aparare a Israelului) nu a avut alta posibilitate decat sa inceapa un razboi preventiv de aparare pe aceste trei fronturi, cu scopul de a sparge centura de sufocare si de inconjurare.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, care a venit in ajutorul fiilor sai, asa cum a venit in toate razboaiele Israelului, Zahal a reusit sa distruga principalele centre de forta ale dusmanului pe cele trei fronturi. Dupa 6 zile de lupte crancene a avut loc o victorie stralucita, Israelul infrangand dusmanul in Peninsula Sinai, Platoul Golan, Iehuda si Somron. Zahal a ajuns la o culme istorica in ziua de 28 Iyar 5727 (1967), cand trupele noastre au patruns in orasul vechi al Ierusalimului, aflat in mainile dusmanului – si l-au eliberat, ajungang in interiorul sau, la Zidul de Apus, ramasita a Tempului.
In anul 5708 (1948), ganduri multe au napadit asupra poporului evreu. Atunci am reusit sa obtinem independenta Israelului, statul poporului evreu, dar n-am reusit sa primim Ierusalimul. El a ramas impartit, taiat in doua. Un zid despartea intre noi, pe de o parte – si orasul vechi si Muntele Templului pe de alta. Era un zid in inima si un zid fizic, rreal. Incercarile repetate de a elibera Ierusalimul nu au reusit. Ce s-a intamplat? De ce in cel mai sfant razboi care a avut loc in Eret Israel, au ramas in afara Statului Israel nou creat, tocmai Ierusalimul dintre ziduri, orasele Beit Lehem, Hebron si altele, tocmai aceste locuri? Poate ca razboiul de independenta ar fi fot o aventura? Poate ca Dumnezeu nu este multumit de acest lucru?
Pecetea de sus, din cer, care a venit sa pecetluiasca soarta acelui razboi, „vasul de ulei” care sa ne justifice calea, este razboiul de sase zile. Am intrat in Ierusalim si am reusit sa-l eliberam, in 2-3 zile.
In timpul razboiului de sase zile am vazut dovezi de unitate si dragoste intre evrei. A fost instaurat un guvern de unitate nationala, s-au prabusit paravanele si barierele, ca prin farmec au disparut toate acele lucruri care ii departeau pe evrei intre ei. Chiar si evreii depastati, asimilati, care nu stiau nimic despre iudaism, s-au trezit in acel moment. In mintea si inima lor s-a aprins o scanteie. In Israel cu totii s-au oferit voluntari. Imi amintesc bucuria manifestata de evrei si experimentata de ei in sinagogi si la intalniri particulare in Romania. S-a realizat o unitate completa, totala. Prin forta ei si cu ajutorul lui Dumnezeu am eliberat Ierusalimul.
Este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim. Nu exista poezie, nu exista cantec, nu exista fapt si lucru care sa poata exprima ceea ce simte cineva atunci cand pronunta cuvantul „Ierusalim” (Yerushalayim). Acest cuvant cuprinde totul. Rabi Smuel Ha-Naghid a spus: „Daca cineva a scris chiar 5.000 de poezii, dar nu a scris nici o poezie despre Ierusalim, este ca si cum n-ar fi scris nimic. Dar daca el va scrie o singura poezie, despre Ierusalim, in aceasta poezie el va exprima totul, pentru ca este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim”.
M-am gandit in sinea mea ca generatia noastra a avut norocul de a cunoaste si a primi ceva care nu au cunoscut si nu au primit alte generatii. Acest ceva de care am avut parte, acest dar bogat si frumos pe care l-am primit, se datoreaza si celor care nu au uitat Ierusalimul si au fost atasati de el totdeauna trup si suflet, de-a lungul mileniilor care s-au scurs de la daramarea Templului. Desi nu l-au vazut niciodata, ei l-au simtit drept orasul lor, drept capitala lor. Acesta este un lucru minunat, de care n-a avut parte nici un alt popor. Sentimentul lor a fost exprimat in rugaciuni si obiceiuri, in zile de bucurie si in zile de durere.
Rabinul invatat Malbim, care a fost rabinul comunitatii evreiesti din Bucuresti timp de 6 ani (1858-1864), imparte juramantul pentru Ierusalim, depus de evreii din Babel (Irakul de astazi) in trei feluri de juraminte, diferite intre ele.
Primul dintre aceste juraminte este: „Daca te voi uita Ierusalime, sa-mi fie uitata dreapta”. Acest juramant apartine perioadei si situatiei, in care evreii puteau si trebuiau sa apere orasul, sa lupte pentru el. Intr-o asemenea perioada, daca un evreu se multumea cu vorbe si povesti, dar nu facea nici o fapt si nu-si punea in actiune mana dreapta, oricum el isi calca juramantul „daca te voi uita Ierusalime, sa-mi fie uitata dreapta”, respectiv mana dreapta cu care putea lupta, care trebuia sa apere Ierusalimul dar nu facea aceasta. De aceea, urma sa-i fie uitata dreapta.
Dar au fost perioade si situatii in care evreii nu puteau sa lupte, iar in acest caz ei erau obligati sa respecte cel de-al doilea juramant, respectiv sa se roage pentru Ierusalim, sa invete despre Ierusalim – iar daca nu facea acest lucru incalcau juramantul: „Sa mi se lipeasca limba de cerul gurii”. Era vorba despre acea limba cu care evreul trebuia sa se roage, sa invete si sa povesteasca despre Ierusalim, iar daca nu facea acest licru, limba urma sa i se lipeasca de cerul gurii.
Dar mai sunt perioade si situatii si mai grele, asa cum a fost in Rusia, situatii in care evreul nu putea nici sa se roage, nici sa invete. Dar si in acest caz el este obligat sa-si aminteasca de Ierusalim.
La nunta, cand bucuria este in toi, se sparge un pahar de sticla. Atunci cand un evreu isi varuieste locuinta, el lasa un colt nevaruit, in amintirea Ierusalimului. Daca nu facea acest lucru, calca juramantul „Daca nu vom putea inalta Ierusalimul in culmea bucuriei noastre.”
Prin puterea acestor trei juraminte depuse si facute de-a lungul mileniilor atat de noi cat si de stramosii stramosilor nostri, in orice situatie si perioada istorica, generatia noastra a avut norocul sa ajunga la ziua eliberarii si unirii Ierusalimului.
Invatatii nostri ne arata ca dupa o victorie apare pericolul cel mai mare.
Dupa ce am reprimit regiunile Iehuda si Somron, dupa ce am reprimit Platoul Golan (Ramat Ha-Golan) si dupa ce am reprimit Ierusalimul intregit, Bunul Dumnezeu trebuie sa vina in fata noastra si sa ne spuna din nou: „Nu te teme. Eu te voi apara”. In razboi, Dumnezeu ne-a facut o minune mare, minunea salvarii noastre. Acum, noi avem nevoie de o noua minune, cea a salvarii acelei minuni. Prin aceasta minune, Ierusalimul reunit, reintregit, reunificat ca oras dupa 42 de ani, sa ramana al nostru pe vecie. Dumnezeu va face pace si va face in asa fel incat sa avem parte de a vedea unirea de la inima la inima, unitatea poporului, asa cum s-a reunit Ierusalimul – si sa avem parte de a vedea revederea intregului popor evreu in Eret Israel, in curand, in zilele noastre. Amin.
MAZAL-TOV IERUSALIM
28 Iyar este Ziua Eliberarii orasului vechi al Ierusalimului, Muntelui Templului si Zidului de Apus, in timpul razboiului de sase zile.
In afara de luna renasterii, data proclamarii Statului Israel, care a avut loc la 5 Iyar 5708 (1948), Ziua Indepedentei statului evreu, mai exista inca o data la care a avut loc un eveniment important pe drumul relizarii „Inceputului mantuirii” generatiei noastre. Ea este 28 Iyar, Ziua Eliberarii Ierusalimului, proclamata pentru totdeauna ca „Ziua Ierusalimului”.
Consiliul Superior Rabinic al Israelului a stabilit ca in aceasta zi, rugaciunea sa cuprinda psalmii de lauda („Halel”), care trebuie cititi in sinagogi. Exista obiceiul de a veni in aceeasi zi la Ierusalim, in amintirea pelerinajului care avea loc odinioara, precum si ca expresie a autoidentificarii cu capitala Israelului si cu speranta reconstruirii Templului.
Dupa 19 ani de la intemeierea Statului, conducatorii statelor arabe l-au amenintat cu un razboi distrugator. Ei au concentrat forte militare uriase langa granitele de nord, de est si de sud ale tarii. Zahal (Armata de Aparare a Israelului) nu a avut alta posibilitate decat sa inceapa un razboi preventiv de aparare pe aceste trei fronturi, cu scopul de a sparge centura de sufocare si de inconjurare.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, care a venit in ajutorul fiilor sai, asa cum a venit in toate razboaiele Israelului, Zahal a reusit sa distruga principalele centre de forta ale dusmanului pe cele trei fronturi. Dupa 6 zile de lupte crancene a avut loc o victorie stralucita, Israelul infrangand dusmanul in Peninsula Sinai, Platoul Golan, Iehuda si Somron. Zahal a ajuns la o culme istorica in ziua de 28 Iyar 5727 (1967), cand trupele noastre au patruns in orasul vechi al Ierusalimului, aflat in mainile dusmanului – si l-au eliberat, ajungang in interiorul sau, la Zidul de Apus, ramasita a Tempului.
In anul 5708 (1948), ganduri multe au napadit asupra poporului evreu. Atunci am reusit sa obtinem independenta Israelului, statul poporului evreu, dar n-am reusit sa primim Ierusalimul. El a ramas impartit, taiat in doua. Un zid despartea intre noi, pe de o parte – si orasul vechi si Muntele Templului pe de alta. Era un zid in inima si un zid fizic, rreal. Incercarile repetate de a elibera Ierusalimul nu au reusit. Ce s-a intamplat? De ce in cel mai sfant razboi care a avut loc in Eret Israel, au ramas in afara Statului Israel nou creat, tocmai Ierusalimul dintre ziduri, orasele Beit Lehem, Hebron si altele, tocmai aceste locuri? Poate ca razboiul de independenta ar fi fot o aventura? Poate ca Dumnezeu nu este multumit de acest lucru?
Pecetea de sus, din cer, care a venit sa pecetluiasca soarta acelui razboi, „vasul de ulei” care sa ne justifice calea, este razboiul de sase zile. Am intrat in Ierusalim si am reusit sa-l eliberam, in 2-3 zile.
In timpul razboiului de sase zile am vazut dovezi de unitate si dragoste intre evrei. A fost instaurat un guvern de unitate nationala, s-au prabusit paravanele si barierele, ca prin farmec au disparut toate acele lucruri care ii departeau pe evrei intre ei. Chiar si evreii depastati, asimilati, care nu stiau nimic despre iudaism, s-au trezit in acel moment. In mintea si inima lor s-a aprins o scanteie. In Israel cu totii s-au oferit voluntari. Imi amintesc bucuria manifestata de evrei si experimentata de ei in sinagogi si la intalniri particulare in Romania. S-a realizat o unitate completa, totala. Prin forta ei si cu ajutorul lui Dumnezeu am eliberat Ierusalimul.
Este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim. Nu exista poezie, nu exista cantec, nu exista fapt si lucru care sa poata exprima ceea ce simte cineva atunci cand pronunta cuvantul „Ierusalim” (Yerushalayim). Acest cuvant cuprinde totul. Rabi Smuel Ha-Naghid a spus: „Daca cineva a scris chiar 5.000 de poezii, dar nu a scris nici o poezie despre Ierusalim, este ca si cum n-ar fi scris nimic. Dar daca el va scrie o singura poezie, despre Ierusalim, in aceasta poezie el va exprima totul, pentru ca este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim”.
M-am gandit in sinea mea ca generatia noastra a avut norocul de a cunoaste si a primi ceva care nu au cunoscut si nu au primit alte generatii. Acest ceva de care am avut parte, acest dar bogat si frumos pe care l-am primit, se datoreaza si celor care nu au uitat Ierusalimul si au fost atasati de el totdeauna trup si suflet, de-a lungul mileniilor care s-au scurs de la daramarea Templului. Desi nu l-au vazut niciodata, ei l-au simtit drept orasul lor, drept capitala lor. Acesta este un lucru minunat, de care n-a avut parte nici un alt popor. Sentimentul lor a fost exprimat in rugaciuni si obiceiuri, in zile de bucurie si in zile de durere.
Rabinul invatat Malbim, care a fost rabinul comunitatii evreiesti din Bucuresti timp de 6 ani (1858-1864), imparte juramantul pentru Ierusalim, depus de evreii din Babel (Irakul de astazi) in trei feluri de juraminte, diferite intre ele.
Primul dintre aceste juraminte este: „Daca te voi uita Ierusalime, sa-mi fie uitata dreapta”. Acest juramant apartine perioadei si situatiei, in care evreii puteau si trebuiau sa apere orasul, sa lupte pentru el. Intr-o asemenea perioada, daca un evreu se multumea cu vorbe si povesti, dar nu facea nici o fapt si nu-si punea in actiune mana dreapta, oricum el isi calca juramantul „daca te voi uita Ierusalime, sa-mi fie uitata dreapta”, respectiv mana dreapta cu care putea lupta, care trebuia sa apere Ierusalimul dar nu facea aceasta. De aceea, urma sa-i fie uitata dreapta.
Dar au fost perioade si situatii in care evreii nu puteau sa lupte, iar in acest caz ei erau obligati sa respecte cel de-al doilea juramant, respectiv sa se roage pentru Ierusalim, sa invete despre Ierusalim – iar daca nu facea acest lucru incalcau juramantul: „Sa mi se lipeasca limba de cerul gurii”. Era vorba despre acea limba cu care evreul trebuia sa se roage, sa invete si sa povesteasca despre Ierusalim, iar daca nu facea acest licru, limba urma sa i se lipeasca de cerul gurii.
Dar mai sunt perioade si situatii si mai grele, asa cum a fost in Rusia, situatii in care evreul nu putea nici sa se roage, nici sa invete. Dar si in acest caz el este obligat sa-si aminteasca de Ierusalim.
La nunta, cand bucuria este in toi, se sparge un pahar de sticla. Atunci cand un evreu isi varuieste locuinta, el lasa un colt nevaruit, in amintirea Ierusalimului. Daca nu facea acest lucru, calca juramantul „Daca nu vom putea inalta Ierusalimul in culmea bucuriei noastre.”
Prin puterea acestor trei juraminte depuse si facute de-a lungul mileniilor atat de noi cat si de stramosii stramosilor nostri, in orice situatie si perioada istorica, generatia noastra a avut norocul sa ajunga la ziua eliberarii si unirii Ierusalimului.
Invatatii nostri ne arata ca dupa o victorie apare pericolul cel mai mare.
Dupa ce am reprimit regiunile Iehuda si Somron, dupa ce am reprimit Platoul Golan (Ramat Ha-Golan) si dupa ce am reprimit Ierusalimul intregit, Bunul Dumnezeu trebuie sa vina in fata noastra si sa ne spuna din nou: „Nu te teme. Eu te voi apara”. In razboi, Dumnezeu ne-a facut o minune mare, minunea salvarii noastre. Acum, noi avem nevoie de o noua minune, cea a salvarii acelei minuni. Prin aceasta minune, Ierusalimul reunit, reintregit, reunificat ca oras dupa 42 de ani, sa ramana al nostru pe vecie. Dumnezeu va face pace si va face in asa fel incat sa avem parte de a vedea unirea de la inima la inima, unitatea poporului, asa cum s-a reunit Ierusalimul – si sa avem parte de a vedea revederea intregului popor evreu in Eret Israel, in curand, in zilele noastre. Amin.
MAZAL-TOV IERUSALIM
Sărbătoarea de Tu bi-Şvat -Anul Nou al Pomilor
15 Svat
Celebrarea zilei de 15 Şvat
Sărbătoarea de identificare cu natura
„Pentru că omul este ca un copac de pe câmp” (Devarim/Deuteronomul 20, 19) – ne-a învăţat Tora că este interzis să distrugem copacii de pe câmp. Nu numai în perioade normale este interzis a tăia copacii fără un motiv plauzibil. Chiar şi în timp de război trebuie să fim atenţi şi să tăiem „numai copacul despre care ai ştiut că nu produce fructe bune de mâncat”, respectiv că nu este un pom fructifer.
úîĺđä
Anul nou al pomilor este în ziua de 15 Şvat, aşa cum au calculat învăţaţii din şcoala lui Hilel (Talmud, Tratatul Roş Hana, Mişna 1). În această zi ne bucurăm că am reuşit să ajungem în Ereţ Israel, ţara lui Israel, iar Ereţ Israel ne dăruieşte fructele sale cu dragoste pentru că Poporul şi Ţara sunt unite între ele.
„Tu bi-Şvat”, ziua de 15 a lunii ebraice Şvat, este Anul Nou al Pomilor pentru că în această perioadă înmuguresc majoritatea pomilor din Israel, şi deja se vede începutul fructelor adormite. Sensul halahic al acestei zile se referă la norme halahice privitoare la roadele pomilor în primul an, răsaduri pentru creştere, danii şi zeciuieli, precum şi – în general – la toate comandamentele divine referitoare la Ereţ Israel.
Ziua de 15 Şvat este data fixată pentru numărarea anilor fructelor pomilor. De asemenea, ea este data stabilită pentru calcularea dării zeciuielilor, după cum scrie în cartea Devarim/Deuteronomul, 14: „O zecime să dai zeciuială din recolta seminţei tale”, an de an. Întrucât nu este cunoscută ziua de naştere a fiecărui copac, a fost aleasă şi stabilită ziua de 15 Şvat ca dată convenţională de naştere a tuturor copacilor. Pentru a utiliza un exemplu actual, acest lucru seamănă cu sistemul de impozite practicat în întreaga lume, atunci când impozitele sunt percepute în funcţie de venitul anual, iar data fixată indică încheierea unui an financiar şi începutul altui an financiar, nou.
Ziua consumului fructelor
Calea cea mai bună de exprimare a recunoştinţei faţă de un pom este binecuvântarea fructelor sale şi consumul lor într-un cadru sfânt. De aceea s-a creat obiceiul consumului fructelor pomilor pe data 15 Şvat, în special al fructelor celor şapte feluri de pomi fructiferi cu care s-a mândrit Ereţ Israelul.
Dacă cineva are – mănâncă fructe crescute în Ereţ Israel; acest lucru este preferabil.
Evreii se străduiesc să obţină un fruct nou, pe care să facă binecuvântarea de „Şeheianu” (Mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns la această zi).
În seara din ajun de 15 Şvat şi în cursul acestei zile trebuie să avem grijă în mod special de a mânca fructe „caşer” (rituale), respectiv care nu sunt din primul an al fructificării unui pom şi pentru care s-a plătit zeciuială, fructe care nu au viermi, şi să binecuvântăm cu binecuvântările speciale pentru fructe, aşa cum au fost stabilite în Halaha, pentru că este adusă o binecuvântare roadelor pomului prin intermediul lor.
Prima binecuvântare va fi făcută asupra fructului cel mai important, dacă cineva vrea să mănânce o parte din el. Ordinea priorităţii este:pâine, prăjituri, vin, măslină, curmală, struguri, smochină, rodie, celelalte fructe ale pomilor, fructele pământului (respectiv - ale plantelor ierboase) şi – la sfârşit – condimente şi plante pentru care s-a făcut binecuvântarea mirosului plăcut.
1. – Grâu şi orz: se va lua o pâine şi se va binecuvânta asupra ei („Cel care scoate pâinea din pământ” – „Baruch Ata Ha-Shem, Elokeinu Meleh Ha-Olam, Ha-Moţi Lehem min Ha-areţ”).
2. – Prăjitură: se va binecuvânta asupra ei („Cel care crează alimentele” – „Bore Miney Mezonot”).
3. – Viţă de vie: se va umple un pahar cu vin sau cu must şi se va binecuvânta („Cel care crează rodul viţei” – „Bore Pri Ha-gafen”).
4. – Măslină: se va lua o măslină întreagă şi se va binecuvânta, iar binecuvântarea se va referi la toate fructele pomilor („Cel care crează rodul pomilor” – "Bore Pri Ha-eţ”).
5. – Curmală: se va mânca o curmală şi se va face o binecuvântare asupra ei dacă nu a fost deja făcută binecuvântarea asupra rodului pomilor.
6. – Smochină: se va lua o smochină şi se va controla dacă nu are viermi şi se va mânca, iar dacă nu a fost deja făcută binecuvântarea pentru rodul pomilor, se va face asupra ei.
7. – Rodie: se va mânca o rodie, şi dacă nu a fost deja făcută o binecuvântare pentru rodul pomilor, se va face asupra ei.
Se va continua să se mănânce alte fructe şi legume, se va vorbi despre ceea ce scrie în Tora şi, dacă s-a mâncat pâine la această masă, se va face binecuvântarea alimentelor pentru după masă. Dacă nu s-a mâncat pâine, se va face binecuvântarea de mulţumire.
Sărbătoarea de identificare cu natura
În decursul realităţii istorice, ziua de 15 Şvat a ieşit din cadrul unic al comandamentelor divine dependente de Ereţ Israel, şi a devenit ziua de identificare cu natura. Se poate afirma că, aşa cum ziua de 9 Av a pătruns în tradiţia evreiască drept zi de identificare cu distrugerea Ereţ Isarelului, ziua de 15 Şvat a căpătat semnificaţia exact inversă: înflorirea Ereţ Israelului, construirea sa, aşezarea în această ţară, reînvierea naturii sale şi calitatea roadelor pe care le dă pământul ei.
Îmi amintesc faptul că, în România, strămoşii noştri au făcut eforturi mari pentru a avea posibilitatea ca în ziua de 15 Şvat să binecuvânteze asupra fructelor din Ereţ Israel. Acest obicei a devenit un act de identificare cu ţara.
În această zi, în afară de ceremonia consumului celor mai bune fructe din Ereţ Israel, se obişnuieşte şi a se ieşi în mijlocul naturii şi a planta pomi, deoarece „toţi pomii au fost creaţi pentru plăcerea oamenilor” (cartea Midraş Bereşit Raba, 13), chiar dacă ei nu sunt totdeauna pentu plăcerea noastră individuală.
În Talmud (Tratatul Taanit, 23) se povesteşte: „Odată Honi Ha-Meaghel se plimba pe drum. El a văzut un om care planta un roşcov, şi i-a spus:
<-Când va da rod acest pom?->.
Respectivul om i-a răspuns:
<>.
I-a spus:
<-Eşti sigur că vei trăi şaptezeci de ani şi vei mânca din rodul său?->
I-a răspuns:
<-Eu am găsit lumea cu roşcovi. După cum strămoşii mei i-au plantat pentru mine, tot aşa îi voi planta şi eu pentru fiii mei->”.
Bucuraţi-vă de ziua de 15 Şvat!
Celebrarea zilei de 15 Şvat
Sărbătoarea de identificare cu natura
„Pentru că omul este ca un copac de pe câmp” (Devarim/Deuteronomul 20, 19) – ne-a învăţat Tora că este interzis să distrugem copacii de pe câmp. Nu numai în perioade normale este interzis a tăia copacii fără un motiv plauzibil. Chiar şi în timp de război trebuie să fim atenţi şi să tăiem „numai copacul despre care ai ştiut că nu produce fructe bune de mâncat”, respectiv că nu este un pom fructifer.
úîĺđä
Anul nou al pomilor este în ziua de 15 Şvat, aşa cum au calculat învăţaţii din şcoala lui Hilel (Talmud, Tratatul Roş Hana, Mişna 1). În această zi ne bucurăm că am reuşit să ajungem în Ereţ Israel, ţara lui Israel, iar Ereţ Israel ne dăruieşte fructele sale cu dragoste pentru că Poporul şi Ţara sunt unite între ele.
„Tu bi-Şvat”, ziua de 15 a lunii ebraice Şvat, este Anul Nou al Pomilor pentru că în această perioadă înmuguresc majoritatea pomilor din Israel, şi deja se vede începutul fructelor adormite. Sensul halahic al acestei zile se referă la norme halahice privitoare la roadele pomilor în primul an, răsaduri pentru creştere, danii şi zeciuieli, precum şi – în general – la toate comandamentele divine referitoare la Ereţ Israel.
Ziua de 15 Şvat este data fixată pentru numărarea anilor fructelor pomilor. De asemenea, ea este data stabilită pentru calcularea dării zeciuielilor, după cum scrie în cartea Devarim/Deuteronomul, 14: „O zecime să dai zeciuială din recolta seminţei tale”, an de an. Întrucât nu este cunoscută ziua de naştere a fiecărui copac, a fost aleasă şi stabilită ziua de 15 Şvat ca dată convenţională de naştere a tuturor copacilor. Pentru a utiliza un exemplu actual, acest lucru seamănă cu sistemul de impozite practicat în întreaga lume, atunci când impozitele sunt percepute în funcţie de venitul anual, iar data fixată indică încheierea unui an financiar şi începutul altui an financiar, nou.
Ziua consumului fructelor
Calea cea mai bună de exprimare a recunoştinţei faţă de un pom este binecuvântarea fructelor sale şi consumul lor într-un cadru sfânt. De aceea s-a creat obiceiul consumului fructelor pomilor pe data 15 Şvat, în special al fructelor celor şapte feluri de pomi fructiferi cu care s-a mândrit Ereţ Israelul.
Dacă cineva are – mănâncă fructe crescute în Ereţ Israel; acest lucru este preferabil.
Evreii se străduiesc să obţină un fruct nou, pe care să facă binecuvântarea de „Şeheianu” (Mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns la această zi).
În seara din ajun de 15 Şvat şi în cursul acestei zile trebuie să avem grijă în mod special de a mânca fructe „caşer” (rituale), respectiv care nu sunt din primul an al fructificării unui pom şi pentru care s-a plătit zeciuială, fructe care nu au viermi, şi să binecuvântăm cu binecuvântările speciale pentru fructe, aşa cum au fost stabilite în Halaha, pentru că este adusă o binecuvântare roadelor pomului prin intermediul lor.
Prima binecuvântare va fi făcută asupra fructului cel mai important, dacă cineva vrea să mănânce o parte din el. Ordinea priorităţii este:pâine, prăjituri, vin, măslină, curmală, struguri, smochină, rodie, celelalte fructe ale pomilor, fructele pământului (respectiv - ale plantelor ierboase) şi – la sfârşit – condimente şi plante pentru care s-a făcut binecuvântarea mirosului plăcut.
1. – Grâu şi orz: se va lua o pâine şi se va binecuvânta asupra ei („Cel care scoate pâinea din pământ” – „Baruch Ata Ha-Shem, Elokeinu Meleh Ha-Olam, Ha-Moţi Lehem min Ha-areţ”).
2. – Prăjitură: se va binecuvânta asupra ei („Cel care crează alimentele” – „Bore Miney Mezonot”).
3. – Viţă de vie: se va umple un pahar cu vin sau cu must şi se va binecuvânta („Cel care crează rodul viţei” – „Bore Pri Ha-gafen”).
4. – Măslină: se va lua o măslină întreagă şi se va binecuvânta, iar binecuvântarea se va referi la toate fructele pomilor („Cel care crează rodul pomilor” – "Bore Pri Ha-eţ”).
5. – Curmală: se va mânca o curmală şi se va face o binecuvântare asupra ei dacă nu a fost deja făcută binecuvântarea asupra rodului pomilor.
6. – Smochină: se va lua o smochină şi se va controla dacă nu are viermi şi se va mânca, iar dacă nu a fost deja făcută binecuvântarea pentru rodul pomilor, se va face asupra ei.
7. – Rodie: se va mânca o rodie, şi dacă nu a fost deja făcută o binecuvântare pentru rodul pomilor, se va face asupra ei.
Se va continua să se mănânce alte fructe şi legume, se va vorbi despre ceea ce scrie în Tora şi, dacă s-a mâncat pâine la această masă, se va face binecuvântarea alimentelor pentru după masă. Dacă nu s-a mâncat pâine, se va face binecuvântarea de mulţumire.
Sărbătoarea de identificare cu natura
În decursul realităţii istorice, ziua de 15 Şvat a ieşit din cadrul unic al comandamentelor divine dependente de Ereţ Israel, şi a devenit ziua de identificare cu natura. Se poate afirma că, aşa cum ziua de 9 Av a pătruns în tradiţia evreiască drept zi de identificare cu distrugerea Ereţ Isarelului, ziua de 15 Şvat a căpătat semnificaţia exact inversă: înflorirea Ereţ Israelului, construirea sa, aşezarea în această ţară, reînvierea naturii sale şi calitatea roadelor pe care le dă pământul ei.
Îmi amintesc faptul că, în România, strămoşii noştri au făcut eforturi mari pentru a avea posibilitatea ca în ziua de 15 Şvat să binecuvânteze asupra fructelor din Ereţ Israel. Acest obicei a devenit un act de identificare cu ţara.
În această zi, în afară de ceremonia consumului celor mai bune fructe din Ereţ Israel, se obişnuieşte şi a se ieşi în mijlocul naturii şi a planta pomi, deoarece „toţi pomii au fost creaţi pentru plăcerea oamenilor” (cartea Midraş Bereşit Raba, 13), chiar dacă ei nu sunt totdeauna pentu plăcerea noastră individuală.
În Talmud (Tratatul Taanit, 23) se povesteşte: „Odată Honi Ha-Meaghel se plimba pe drum. El a văzut un om care planta un roşcov, şi i-a spus:
<-Când va da rod acest pom?->.
Respectivul om i-a răspuns:
<>.
I-a spus:
<-Eşti sigur că vei trăi şaptezeci de ani şi vei mânca din rodul său?->
I-a răspuns:
<-Eu am găsit lumea cu roşcovi. După cum strămoşii mei i-au plantat pentru mine, tot aşa îi voi planta şi eu pentru fiii mei->”.
Bucuraţi-vă de ziua de 15 Şvat!
Sărbătoarea de Hanuca
Hanuca
Când aprindem lumănărelele de Hanuca, este bine să ne reamintim şi să explicăm importanţa acestei sărbători. De ce aprindem aceste lumânărele? Cu ce sînt ele speciale? Cine are nevoie de lumânărele în zilele noastre, când lumini puternice, lămpi electrice cu neon, luminează casele? Dar tocmai acum, când aprindem aceste lumânărele, spunem binecuvânatrea de mulţumire că am ajuns la ziua aceasta şi adăugăm că aceste lumânărele sunt sfinte şi nu avem voie să ne folosim de lumina lor. Două minuni a făcut Dumnezeu poporului evreu în zilele în care sărbătorim Hanuca, sărbătoarea luminii. Sînt două minuni diferite între ele, fiecare de alt fel.
úîĺđä
Prima minune este a victoriei Macabeilor (Haşmonaim), într-o luptă fizică împotriva elenizanţilor. Cei puţini au biruit pe cei mulţi, Dumnezeu i-a dat pe cei mulţi în mîna celor puţini. Matitiahu Haşmoneul din Modiin, împreună cu cei cinci fii ai săi (dintre care cel mai proeminent a fost Iehuda Macabeul), s-au ridicat şi au condus răscoala. Deviza lui Matitiahu era: Cine este cu Dumnezeu, să mă urmeze! Macabeii au luptat împotriva regelui seleucid sirian Antiohus, care stăpînea asupra Ereţ-Israelului. Ei erau gata să se sacrifice, să cadă pentru sfinţirea numelui Domnului, pentru menţinerea iudaismului, a învăţăturii Torei, pentru o viaţă religioasă cu cultură iudaică.
Antiohus voia desfiinţarea iudaismului, introducerea cultului său personal, interzicerea respectării Şabatului, a studiului Torei şi a circumciziei. Până la urmă, Macabeii au biruit, deşi numărul luptătorilor era mic.
A doua minune s-a arătat evreilor în Templul de la Ierusalim.
Antiohus avusese singura dorinţă şi grijă să stingă lumina din Templu, să-l profaneze după ce pusese stăpînire pe el. La rândul său, Iehuda Hamacabi, atunci când a eliberat oraşul-capitală al Iudeii, a avut şi el o singură grijă, să reaprindă candela din Templu. El a găsit în Templu un vas cu ulei pur şi sfinţit, a cărui cantitate era suficientă pentru a lumina doar o singură zi. Dar, printr-o minune, uleiul a ars totuşi fără întrerupere timp de opt zile.
Întrebarea este, în cinstea căreia dintre cele două minuni s-a fixat sărbătoarea de Hanuca. Răspunsul este că în onoarea celei de a doua minuni, victoria luminii asupra întunericului, posibilitatea de a putea trăi ca evrei, după religia şi tradiţia iudaică.
Care ar fi deci semnificaţia sărbătorii de Hanuca? Ştim că semnificaţia zilei de Iom Kipur este pocăinţa, a sărbătorii de Pesah este libertatea, a sărbătorii de Şavuot este primirea Torei, a sărbătorii de Purim este salvarea fizică a poporului evreu. Hanuca reprezintă existenţa evreului ca evreu. Să fim evrei aşa cum se înţelege din sărbătoarea de Hanuca, putem explica în trei feluri:
Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este că evreii nu trăiesc numai după realitatea exterioară. Dacă Iehuda Macabeul şi-ar fi calculat faptele numai după realitate, răscoala n-ar fi izbucnit niciodată. Majoritatea poporului nu s-a alăturat răscoalei, erau realişti. Ei ştiau că realitatea nu se poate schimba, elenizaţii sunt foarte mulţi şi de aceea vor câştiga. Macabeii au pornit la luptă împotriva realităţii exterioare imediate. Ei au crezut într-o altă realitate, presupusă de ei înşişi, credinţa lor în victorie, întărită de credinţa în Dumnezeu.
Poporul evreu există fiindcă noi, evreii, trăim într-o existenţă surealistă, îmbinăm realitatea obiectivă cu credinţa în Dumnezeu. Acest fel de existenţă este trăit nu numai de evreii credincioşi, ci chiar şi de necredincioşi. Aceasta este o formă înaltă de realizare. Ea l-a determinat pe doctorul Beniamin Zeev (Theodor) Herzl în anul 1897 să ceară şi să prevadă crearea unei ţări a evreilor. El a văzut că viaţa evreiască din Europa nu are viitor, iar reînvierea patriei evreieşti este obligatorie, pentru a salva existenţa poporului evreu.
Aceeaşi formă înaltă de realizare l-a condus pe David Ben Gurion în anul 1948 să declare întemeierea patriei evreilor, Statul Israel, cu toată superioritatea numerică a forţelor duşmane care ne ameninţau existenţa şi cu toată opunerea câtorva ţări prietene, ca Statele Unite ale Americii, care l-au sfătuit să nu declare independenţa Statului Evreu.
Dar, Ben Gurion s-a împotrivit tuturor acestor realităţi, crezând într-o realitate superioară. Acest realism evreiesc este prima semnificaţie a sărbătorii de Hanuca.
A doua semnificaţie a sărbătorii de Hanuca este de a fi evreu.
Ea ne face să fim altfel, diferiţi, să fim pregătiţi să trăim într-o realitate deosebită, faţă de popoarele şi oamenii de cultură aşa-zis „superioară” care îşi pot bate joc de comportarea şi de credinţa noastră. Astfel au trăit şi luptat Macabeii în răscoala lor faţă de elenizanţi, adepţii modului de viaţă, culturii şi religiei elene.
Pe parcursul istoriei au existat evrei care au avut uneori tendinţa de a se asimila culturii universale. Aceştia erau evrei care nu studiaseră Tora, care nu se simţeau fericiţi cu cultura noastră, cu credinţa noastră. Ei au fost fericiţi că elenii şi elenizaţii le-au permis să se folosească de cultura şi de bunurile lor. De Hanuca, mai mult decât oricând, trebuie să fim legaţi de această semnificaţie a sărbătorii, să fim noi înşine, să nu ne fie ruşine de cultura şi religia noastră, fie că toate popoarele lumii ne privesc cu ochi buni sau cu ochi răi. Aceasta este problema lor, nu a noastră.
Cea de a treia semnificaţie a sărbătorii de Hanuca a fost explicată de adepţii învăţatului Hilel. După concluzia Talmudului, motivul că noi adăugăm în fiecare zi de Hanuca o lumânare, est că noi ne înălţăm în sfinţenie şi nu coborâm în neant.
Două minuni diferite – militară şi religioasă, aparent fără legătură între ele, au fost văzute de înţelepţii noştri ca fiind într-o legătură foarte strânsă. Minunea uleiului are mare influenţă pentru victoria în luptă, iar victoria în luptă are mare influenţă asupra minunii uleiului. Aceste două minuni sînt fundamentul sărbătorii de Hanuca. Poporul evreu este un popor deosebit, iar existenţa statului Israel, se datoreşte unei mari minuni, căci de 57 de ani rezistăm adversităţii vecinilor care ne-au declarat război şi nu toţi au încheiat pace cu noi, fiind siliţi să ne confruntă în continuare cu lumea arabă, cu lumea musulmană ce ne sunt ostile.
Suntem un popor mic, avem o ţară mică, vrem să trăim în pace cu toţi vecinii, dar nu suntem lăsaţi să trăim în pace. Noi nu dorim să cucerim teritorii care nu sunt ale noastre, vrem să ni se recunoască dreptul de a avea o patrie – Ţara Făgăduinţei, Ţara Promisă.
Statul Israel reprezintă locul care ne asigură viaţa şi regăsirea demnităţii, şi pentru existenţa lui s-au jertfit mii de vieţi în războaiele de apărare ale ţării. Ierusalimul este capitala Israelului şi nu putem renunţa la ea. Ierusalimul nu a fost niciodată oraşul de reşedinţă al altei ţări, în decursul celor 2000 de ani cât timp poporul evreu a fost în Diaspora. Credem în izbânda noastră pentru că luptăm pentru o cauză dreaptă. Sperăm că Dumnezeul minunilor, care a determinat victoria ce o sărbătorim de Hanuca, ne va ajuta şi în aceste vremuri, să putem trăi în linişte şi pace în Israel, bucurându-ne de o viaţă fericită.
Candela cu ulei se găseşte în fiecare evreu. De datoria noastră să ştim cum să ne folosim de uleiul din ea ca să aprindem din ea lumânările de Hanuca şi lumina lor va creşte din zi în zi aşa cum afirma Hilel.
Anul acesta, când aprindem lumânărelele de Hanuca, să nu uităm şi să ne amintim de fraţii şi fiii noştri răpiţi şi căzuţi în prizonierat. Ei trăiesc în întuneric. Să ne rugăm bunului Dumnezeu, să-i elibereze din robie, să le aducă mîntuirea şi lumina.
Tuturor, urări de sărbătoarea luminii fericită, să ne ajute Dumnezeu ca Hanuca 5766 să ne aducă lumina păcii şi a bucuriei întregului nostru popor.
Când aprindem lumănărelele de Hanuca, este bine să ne reamintim şi să explicăm importanţa acestei sărbători. De ce aprindem aceste lumânărele? Cu ce sînt ele speciale? Cine are nevoie de lumânărele în zilele noastre, când lumini puternice, lămpi electrice cu neon, luminează casele? Dar tocmai acum, când aprindem aceste lumânărele, spunem binecuvânatrea de mulţumire că am ajuns la ziua aceasta şi adăugăm că aceste lumânărele sunt sfinte şi nu avem voie să ne folosim de lumina lor. Două minuni a făcut Dumnezeu poporului evreu în zilele în care sărbătorim Hanuca, sărbătoarea luminii. Sînt două minuni diferite între ele, fiecare de alt fel.
úîĺđä
Prima minune este a victoriei Macabeilor (Haşmonaim), într-o luptă fizică împotriva elenizanţilor. Cei puţini au biruit pe cei mulţi, Dumnezeu i-a dat pe cei mulţi în mîna celor puţini. Matitiahu Haşmoneul din Modiin, împreună cu cei cinci fii ai săi (dintre care cel mai proeminent a fost Iehuda Macabeul), s-au ridicat şi au condus răscoala. Deviza lui Matitiahu era: Cine este cu Dumnezeu, să mă urmeze! Macabeii au luptat împotriva regelui seleucid sirian Antiohus, care stăpînea asupra Ereţ-Israelului. Ei erau gata să se sacrifice, să cadă pentru sfinţirea numelui Domnului, pentru menţinerea iudaismului, a învăţăturii Torei, pentru o viaţă religioasă cu cultură iudaică.
Antiohus voia desfiinţarea iudaismului, introducerea cultului său personal, interzicerea respectării Şabatului, a studiului Torei şi a circumciziei. Până la urmă, Macabeii au biruit, deşi numărul luptătorilor era mic.
A doua minune s-a arătat evreilor în Templul de la Ierusalim.
Antiohus avusese singura dorinţă şi grijă să stingă lumina din Templu, să-l profaneze după ce pusese stăpînire pe el. La rândul său, Iehuda Hamacabi, atunci când a eliberat oraşul-capitală al Iudeii, a avut şi el o singură grijă, să reaprindă candela din Templu. El a găsit în Templu un vas cu ulei pur şi sfinţit, a cărui cantitate era suficientă pentru a lumina doar o singură zi. Dar, printr-o minune, uleiul a ars totuşi fără întrerupere timp de opt zile.
Întrebarea este, în cinstea căreia dintre cele două minuni s-a fixat sărbătoarea de Hanuca. Răspunsul este că în onoarea celei de a doua minuni, victoria luminii asupra întunericului, posibilitatea de a putea trăi ca evrei, după religia şi tradiţia iudaică.
Care ar fi deci semnificaţia sărbătorii de Hanuca? Ştim că semnificaţia zilei de Iom Kipur este pocăinţa, a sărbătorii de Pesah este libertatea, a sărbătorii de Şavuot este primirea Torei, a sărbătorii de Purim este salvarea fizică a poporului evreu. Hanuca reprezintă existenţa evreului ca evreu. Să fim evrei aşa cum se înţelege din sărbătoarea de Hanuca, putem explica în trei feluri:
Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este că evreii nu trăiesc numai după realitatea exterioară. Dacă Iehuda Macabeul şi-ar fi calculat faptele numai după realitate, răscoala n-ar fi izbucnit niciodată. Majoritatea poporului nu s-a alăturat răscoalei, erau realişti. Ei ştiau că realitatea nu se poate schimba, elenizaţii sunt foarte mulţi şi de aceea vor câştiga. Macabeii au pornit la luptă împotriva realităţii exterioare imediate. Ei au crezut într-o altă realitate, presupusă de ei înşişi, credinţa lor în victorie, întărită de credinţa în Dumnezeu.
Poporul evreu există fiindcă noi, evreii, trăim într-o existenţă surealistă, îmbinăm realitatea obiectivă cu credinţa în Dumnezeu. Acest fel de existenţă este trăit nu numai de evreii credincioşi, ci chiar şi de necredincioşi. Aceasta este o formă înaltă de realizare. Ea l-a determinat pe doctorul Beniamin Zeev (Theodor) Herzl în anul 1897 să ceară şi să prevadă crearea unei ţări a evreilor. El a văzut că viaţa evreiască din Europa nu are viitor, iar reînvierea patriei evreieşti este obligatorie, pentru a salva existenţa poporului evreu.
Aceeaşi formă înaltă de realizare l-a condus pe David Ben Gurion în anul 1948 să declare întemeierea patriei evreilor, Statul Israel, cu toată superioritatea numerică a forţelor duşmane care ne ameninţau existenţa şi cu toată opunerea câtorva ţări prietene, ca Statele Unite ale Americii, care l-au sfătuit să nu declare independenţa Statului Evreu.
Dar, Ben Gurion s-a împotrivit tuturor acestor realităţi, crezând într-o realitate superioară. Acest realism evreiesc este prima semnificaţie a sărbătorii de Hanuca.
A doua semnificaţie a sărbătorii de Hanuca este de a fi evreu.
Ea ne face să fim altfel, diferiţi, să fim pregătiţi să trăim într-o realitate deosebită, faţă de popoarele şi oamenii de cultură aşa-zis „superioară” care îşi pot bate joc de comportarea şi de credinţa noastră. Astfel au trăit şi luptat Macabeii în răscoala lor faţă de elenizanţi, adepţii modului de viaţă, culturii şi religiei elene.
Pe parcursul istoriei au existat evrei care au avut uneori tendinţa de a se asimila culturii universale. Aceştia erau evrei care nu studiaseră Tora, care nu se simţeau fericiţi cu cultura noastră, cu credinţa noastră. Ei au fost fericiţi că elenii şi elenizaţii le-au permis să se folosească de cultura şi de bunurile lor. De Hanuca, mai mult decât oricând, trebuie să fim legaţi de această semnificaţie a sărbătorii, să fim noi înşine, să nu ne fie ruşine de cultura şi religia noastră, fie că toate popoarele lumii ne privesc cu ochi buni sau cu ochi răi. Aceasta este problema lor, nu a noastră.
Cea de a treia semnificaţie a sărbătorii de Hanuca a fost explicată de adepţii învăţatului Hilel. După concluzia Talmudului, motivul că noi adăugăm în fiecare zi de Hanuca o lumânare, est că noi ne înălţăm în sfinţenie şi nu coborâm în neant.
Două minuni diferite – militară şi religioasă, aparent fără legătură între ele, au fost văzute de înţelepţii noştri ca fiind într-o legătură foarte strânsă. Minunea uleiului are mare influenţă pentru victoria în luptă, iar victoria în luptă are mare influenţă asupra minunii uleiului. Aceste două minuni sînt fundamentul sărbătorii de Hanuca. Poporul evreu este un popor deosebit, iar existenţa statului Israel, se datoreşte unei mari minuni, căci de 57 de ani rezistăm adversităţii vecinilor care ne-au declarat război şi nu toţi au încheiat pace cu noi, fiind siliţi să ne confruntă în continuare cu lumea arabă, cu lumea musulmană ce ne sunt ostile.
Suntem un popor mic, avem o ţară mică, vrem să trăim în pace cu toţi vecinii, dar nu suntem lăsaţi să trăim în pace. Noi nu dorim să cucerim teritorii care nu sunt ale noastre, vrem să ni se recunoască dreptul de a avea o patrie – Ţara Făgăduinţei, Ţara Promisă.
Statul Israel reprezintă locul care ne asigură viaţa şi regăsirea demnităţii, şi pentru existenţa lui s-au jertfit mii de vieţi în războaiele de apărare ale ţării. Ierusalimul este capitala Israelului şi nu putem renunţa la ea. Ierusalimul nu a fost niciodată oraşul de reşedinţă al altei ţări, în decursul celor 2000 de ani cât timp poporul evreu a fost în Diaspora. Credem în izbânda noastră pentru că luptăm pentru o cauză dreaptă. Sperăm că Dumnezeul minunilor, care a determinat victoria ce o sărbătorim de Hanuca, ne va ajuta şi în aceste vremuri, să putem trăi în linişte şi pace în Israel, bucurându-ne de o viaţă fericită.
Candela cu ulei se găseşte în fiecare evreu. De datoria noastră să ştim cum să ne folosim de uleiul din ea ca să aprindem din ea lumânările de Hanuca şi lumina lor va creşte din zi în zi aşa cum afirma Hilel.
Anul acesta, când aprindem lumânărelele de Hanuca, să nu uităm şi să ne amintim de fraţii şi fiii noştri răpiţi şi căzuţi în prizonierat. Ei trăiesc în întuneric. Să ne rugăm bunului Dumnezeu, să-i elibereze din robie, să le aducă mîntuirea şi lumina.
Tuturor, urări de sărbătoarea luminii fericită, să ne ajute Dumnezeu ca Hanuca 5766 să ne aducă lumina păcii şi a bucuriei întregului nostru popor.
Ziua Holocaustului si a Eroismului
În Talmud, rav Şimon a denumit fenomenul urii împotriva lui Israel –ură fără motiv. Astfel, ura împotriva poporului lui Israel este diferită de toate celelalte fenomene ale vieţii, care au o explicaţie logică sau un motiv oarecare. Maharal din Praga (Morenu Ha- Rav Rabi Loew) a făcut o diferenţă între două feluri de ură. Primul fel este ura cauzată de ceva, de un anumit motiv, iar când motivul respectiv a dispărut, dispare şi ura.
Al doilea fel este cel al urii care nu depinde de nimic, de nici un motiv, de nici o cauză, exemplu fiind ura popoarelor lumii împotriva poporului lui Israel. Maharal aduce ca prim exemplu în acest sens, ura lui Lavan împotriva lui Iacov. Această ură este lipsită de orice bază, pentru că Iacov s-a purtat corect cu Lavan toată perioada de timp în care s-a aflat la el. Cauza acestei uri rezidă în acea că Iacov era complet diferit de Lavan, inversul său, iar astfel şi Israel este complet diferit de popoarele lumii, inversul lor. Maharal subliniază că această ură nemotivată este ura cea mai puternică în toate formele posibile: „Şi Lavan a vrut să stârpească totul”.
Popoarele lumii întruchipează inversul poporului evreu: inversul celor ruşinoşi, al celor milostivi şi al celor care fac fapte bune (chiar dacă aceste calităţi reflectă o civilizaţie şi o politeţe exagerate). În momente de ceartă şi de conflict aceste calităţi apar în toată amploarea lor.
Pentru a ne apăra de această ură, Autorul Divin al Torei scrie: „Şi vă voi deosebi de toate popoarele, să fiţi ai Mei”. Îndepărtarea şi diferenţa de drumul altor neamuri este elementul care ne apără, iar atunci când sărim peste acest gard care ne desparte şi ne apropiem de ele, ne expunem pericolului din cauza duşmăniei lor.
Secolul al XX-lea a fost martor asupra urii împotriva poporului evreu sub toate formele ei cele mai sadice, opuse tuturor sentimentelor omeneşti.
Întrucât comemorăm Holocaustul evreilor din Europa voi povesti un caz real din acea perioadă. Un batalion german se apropia de un sat cu intenţia de a-l distruge, aşa cum obişnuia armata hitleristă atunci. Primirea frumoasă pe care sătenii au făcut-o soldaţilor, ieşind în întâmpinarea lor cu pâine şi sare, i-a făcut pe aceştia să-şi schimbe hotărârea. În mod surprinzător s-a auzit o împuşcătură în sat, iar comandantul respectivei unităţi militare a ordonat soldaţilor să se grăbească să-l găsească pe cel care a tras. În urma cercetărilor a fost găsit un copil care ş-a recunoscut fapta. Copilul a afirmat că tatăl său a fost ucis de germani şi – prin intermediul împuşcăturii – a vrut să atragă atenţia şi să protesteze pentru ceea ce i s-a întâmplat. Comandantul german i-a spus copilului că merită pedeapsa cu moartea, dar îl va ierta dacă îi va răspunde la o întrebare. Apoi i-a arătat ochii săi şi l-a întrebat dacă îşi dă seama care ochi este natural şi care este ochi de sticlă. Copilul a privit figura crudă a comandantului şi ochii acestuia mult timp cu luare aminte. Apoi a arătat spre ochiul potrivit. Comandantul l-a eliberat, dar i-a cerut să explice cum a reuşit să deosebească între cei doi ochi. Copilul a răspuns că ochiul de sticlă i s-a părut mai omenos, mai cald.
Această perioadă este martoră a culmii dispariţiei omeniei. Este o perioadă fără pereche, fără asemănare în istoria popoarelor. Comentatorii Bibliei s-au întrebat ce a văzut şi la ce s-a referit profetul Irmiahu (Ieremia) în viziunea catastrofei înecării întregului Israel în apa mării pentru a explica descompunerea naţiunii.
Catastrofa care a venit asupra omenirii pe uscat a produs o impresie puternică în decursul unei perioade îndelungate într-atâta încât ruinele rămase reprezintă o amintire şi o mărturie asupra a ceea ce s-a petrecut pe mare, indiferent de proporţiile la care ar fi ajuns aceasta. De exemplu, dacă un vapor naufragiază şi se scufundă, toţi oamenii aflaţi la bordul său – dacă nu sunt salvaţi – se îneacă, ajung la fundul mării, nemairămânând nici o urmă. Valurile mării acoperă totul ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Asemănător cu marea este şi continentul european pe teritoriul căruia s-au petrecut crimele cele mai îngrozitoare. „Căci marea ca marea este sfărâmătura ta”, uriaşă şi nesfârşită ca marea. Acei criminali, antisemiţi, care urăsc poporul evreu, încă mai ridică capul şi pun mâna pe sabie pentru a întregii crima distrugerii: genocidul. Nu numai că îndrăznesc să nege ceea ce s-a petrecut, să spună că nu s-a întâmplat nimic, nimeni nu a fost ucis şi nimeni nu a ucis. Pe această cale, ei vor nu numai să şteargă orice urmă fizică rămasă, ci să şteargă şi amintirea celor şase milioane de victime.
Sunt sigur că aceşti morţi, victimele Holocaustului, strigă şi cer din tot sufletul ca sângele lor să continuie să fiarbă de mânie şi să fie mărturie veşnică pentru ei, cei ucişi şi pentru asasinii lor, cei care i-au ucis.
Rabinul şi filosoful Jacob Robinson a afirmat că cea mai mare suferinţă i-au produs-o lui Iov cuvintele spuse de cineva şi menţionate în Ghemara: „Iov nu a existat” (Talmud, Baba Batra 15,1). Iov a spus că a suferit mult dar s-a consolat cu faptul că suferinţa lui a influenţat asupra lumii şi a lăsat urme imprimate în inima ei, dar acum vine cineva care spune că el nu a existat.
Negarea Holocaustului, aşa cum este făcută în zilele noastre, este o parte integrantă din crima în sine şi trebuie considerată în acest sens. Exact ca şi spălarrea urmelui sângelui şi ştergerea dovezilor crimei de către ucigaşi.
Dragi prieteni, la cele Zece Porunci adăugăm încă una:
Nu uita – ţine minte totul!
Al doilea fel este cel al urii care nu depinde de nimic, de nici un motiv, de nici o cauză, exemplu fiind ura popoarelor lumii împotriva poporului lui Israel. Maharal aduce ca prim exemplu în acest sens, ura lui Lavan împotriva lui Iacov. Această ură este lipsită de orice bază, pentru că Iacov s-a purtat corect cu Lavan toată perioada de timp în care s-a aflat la el. Cauza acestei uri rezidă în acea că Iacov era complet diferit de Lavan, inversul său, iar astfel şi Israel este complet diferit de popoarele lumii, inversul lor. Maharal subliniază că această ură nemotivată este ura cea mai puternică în toate formele posibile: „Şi Lavan a vrut să stârpească totul”.
Popoarele lumii întruchipează inversul poporului evreu: inversul celor ruşinoşi, al celor milostivi şi al celor care fac fapte bune (chiar dacă aceste calităţi reflectă o civilizaţie şi o politeţe exagerate). În momente de ceartă şi de conflict aceste calităţi apar în toată amploarea lor.
Pentru a ne apăra de această ură, Autorul Divin al Torei scrie: „Şi vă voi deosebi de toate popoarele, să fiţi ai Mei”. Îndepărtarea şi diferenţa de drumul altor neamuri este elementul care ne apără, iar atunci când sărim peste acest gard care ne desparte şi ne apropiem de ele, ne expunem pericolului din cauza duşmăniei lor.
Secolul al XX-lea a fost martor asupra urii împotriva poporului evreu sub toate formele ei cele mai sadice, opuse tuturor sentimentelor omeneşti.
Întrucât comemorăm Holocaustul evreilor din Europa voi povesti un caz real din acea perioadă. Un batalion german se apropia de un sat cu intenţia de a-l distruge, aşa cum obişnuia armata hitleristă atunci. Primirea frumoasă pe care sătenii au făcut-o soldaţilor, ieşind în întâmpinarea lor cu pâine şi sare, i-a făcut pe aceştia să-şi schimbe hotărârea. În mod surprinzător s-a auzit o împuşcătură în sat, iar comandantul respectivei unităţi militare a ordonat soldaţilor să se grăbească să-l găsească pe cel care a tras. În urma cercetărilor a fost găsit un copil care ş-a recunoscut fapta. Copilul a afirmat că tatăl său a fost ucis de germani şi – prin intermediul împuşcăturii – a vrut să atragă atenţia şi să protesteze pentru ceea ce i s-a întâmplat. Comandantul german i-a spus copilului că merită pedeapsa cu moartea, dar îl va ierta dacă îi va răspunde la o întrebare. Apoi i-a arătat ochii săi şi l-a întrebat dacă îşi dă seama care ochi este natural şi care este ochi de sticlă. Copilul a privit figura crudă a comandantului şi ochii acestuia mult timp cu luare aminte. Apoi a arătat spre ochiul potrivit. Comandantul l-a eliberat, dar i-a cerut să explice cum a reuşit să deosebească între cei doi ochi. Copilul a răspuns că ochiul de sticlă i s-a părut mai omenos, mai cald.
Această perioadă este martoră a culmii dispariţiei omeniei. Este o perioadă fără pereche, fără asemănare în istoria popoarelor. Comentatorii Bibliei s-au întrebat ce a văzut şi la ce s-a referit profetul Irmiahu (Ieremia) în viziunea catastrofei înecării întregului Israel în apa mării pentru a explica descompunerea naţiunii.
Catastrofa care a venit asupra omenirii pe uscat a produs o impresie puternică în decursul unei perioade îndelungate într-atâta încât ruinele rămase reprezintă o amintire şi o mărturie asupra a ceea ce s-a petrecut pe mare, indiferent de proporţiile la care ar fi ajuns aceasta. De exemplu, dacă un vapor naufragiază şi se scufundă, toţi oamenii aflaţi la bordul său – dacă nu sunt salvaţi – se îneacă, ajung la fundul mării, nemairămânând nici o urmă. Valurile mării acoperă totul ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Asemănător cu marea este şi continentul european pe teritoriul căruia s-au petrecut crimele cele mai îngrozitoare. „Căci marea ca marea este sfărâmătura ta”, uriaşă şi nesfârşită ca marea. Acei criminali, antisemiţi, care urăsc poporul evreu, încă mai ridică capul şi pun mâna pe sabie pentru a întregii crima distrugerii: genocidul. Nu numai că îndrăznesc să nege ceea ce s-a petrecut, să spună că nu s-a întâmplat nimic, nimeni nu a fost ucis şi nimeni nu a ucis. Pe această cale, ei vor nu numai să şteargă orice urmă fizică rămasă, ci să şteargă şi amintirea celor şase milioane de victime.
Sunt sigur că aceşti morţi, victimele Holocaustului, strigă şi cer din tot sufletul ca sângele lor să continuie să fiarbă de mânie şi să fie mărturie veşnică pentru ei, cei ucişi şi pentru asasinii lor, cei care i-au ucis.
Rabinul şi filosoful Jacob Robinson a afirmat că cea mai mare suferinţă i-au produs-o lui Iov cuvintele spuse de cineva şi menţionate în Ghemara: „Iov nu a existat” (Talmud, Baba Batra 15,1). Iov a spus că a suferit mult dar s-a consolat cu faptul că suferinţa lui a influenţat asupra lumii şi a lăsat urme imprimate în inima ei, dar acum vine cineva care spune că el nu a existat.
Negarea Holocaustului, aşa cum este făcută în zilele noastre, este o parte integrantă din crima în sine şi trebuie considerată în acest sens. Exact ca şi spălarrea urmelui sângelui şi ştergerea dovezilor crimei de către ucigaşi.
Dragi prieteni, la cele Zece Porunci adăugăm încă una:
Nu uita – ţine minte totul!
Sărbătoarea de Purim
Îndrumări halahice pentru Purim
Sărbătoarea de Purim-2007
1. Când începe luna ebraică Adar, se măreşte bucuria. Este un comandament divin special de a ne bucura cât mai mult în ziua de Purim, aşa cum este scris: „Să faceţi ca aceste zile să fie de bucurie şi petrecere, de împărţire de daruri, de mâncare, fiecare apropiaţilor săi, şi de ajutoare dăruite săracilor”.
2. În ajun de Purim se obişnuieşte a dona o sumă de bani reprezentând jumătatea monezii locale la data respectivă. Acest act este făcut în amintirea comandamentului divin „mahaţit ha-şekel” („jumătatea de şekel”) iar banii sunt donaţi săracilor.
3. Şase comandamente divine sunt obişnuite a fi respectate de Purim:
a. Citirea Meghilei (Cartea „Meghilat Esther”) în seara de ajun şi în ziua de Purim; b. daruri săracilor; c. Împărţirea de daruri de mâncare celor apropiaţi; d. Masa de Purim; e. Mulţumirea către Dumnezeu pentru minunile făcute („al ha-nisim”), adăugată la rugăciune şi în binecuvântarea de mulţumire pentru masă; f. Citirea din Tora a paragrafului „We-iavo Amalek” şi a venit Amalek.
Comandamentul divin de a bea până la inconştienţă este inclus în cadrul mesei de Purim, iar femeile sunt scutite de a-l îndeplini.
a. Citirea Meghilei
Fiecare evreu este obligat să citească Meghila şi un comandament divin dintre cele mai importante este de a asculta citirea ei în sinagogă, într-un loc în care sunt prezenţi mulţi oameni, deoarece conform tradiţiei „regele este onorat atunci când este de faţă majoritatea poporului”. Meghila trebuie ascultată de un quorum de cel puţin 10 bărbaţi majori.
Femeile (ca şi fetele de la vârsta de 12 ani în sus) sunt şi ele obligate să asculte citirea Meghilei, deoarece actul principal al minunii de Purim a fost făcut de Esther, precum şi datorită faptului că şi femeile au fost în pericol de a-şi pierde viaţa. („Să distrugă, să ucidă, să ducă la pierzanie pe toţi evreii, prunci şi femei”, hotărâse blestematul de Haman şi scrisese acest lucru în edictul său).
b. Daruri săracilor
În ziua de Purim, fiecare evreu este obligat să dea cel puţin două daruri, la doi săraci. Cel care va da mai mult, va fi binecuvântat.
„Dar unui sărac” („matana le-evion”) înseamnă o sumă de bani cu care săracul să-şi poată cumpăra o porţie de mâncare la o masă. Este preferabil a aloca şi a cheltui pentru „daruri săracilor” mai mult decât pentru propria masă şi pentru împărţirea de porţii de mâncare („mişloah manot”) celor apropiaţi, pentru că nu este o bucurie mai mare şi mai frumoasă decât a face inimile săracilor, orfanilor, văduvelor şi străinilor prozeliţi să se bucure, întrucât înveselirea inimilor acestor oameni este asemănătoare cu îmbucurarea lui Dumnezeu. Aşa cum a scris Rambam (Rabi Moşe ben Maimon sau Maimonide) în lucrarea „Halahot Purim” 2, 17: „Să faceţi să se trezească la viaţă sufletul celor umiliţi şi inima celor obidiţi”. Daruri se dau săracilor ziua, nu noaptea.
c. Împărţirea de porţii de mâncare celor apropiaţi
Fiecare evreu este obligat să trimită două feluri de mâncare celor apropiaţi, după cum scrie în „Cartea Estherei”: „u-mişloah manot iş le-reehu” („şi trimitere de porţii de mâncare unui celuilalt”) – două feluri de mâncare unei persoane. Porţiile de mâncare se trimit ziua, nu noaptea. Femeile sunt obligate şi ele să trimită porţii de mâncare.
Se pot trimite mai multe porţii de mâncare prietenilor, în special celor care respectă acest comandament cu tot sufletul, pentru a arăta prietenie.
d. Masa de Purim
Fiecare evreu trebuie să pregătească un ospăţ potrivit, pe măsura posibilităţilor sale. Este o poruncă divină de a pregăti cât mai mult pentru ospăţul de Purim. Femeile sunt obligate la aceasta la fel caşi bărbaţii. Elementul esenţial al mesei de Purim este că ea are loc ziua. Dacă acest ospăţ a fost făcut noaptea, respectivul evreu nu şi-a îndeplinit obligaţia îndeplinirii acestei porunci divine. Fiecare este obligat să bea într-atât încât să ajungă a nu putea să deosebească între „blestemat fie Haman şi binecuvântat fie Mordehai”. Există totuşi părerea că este interzis a se îmbăta, obligaţia fiind numai de a bea mai mult decât de obicei. Altă părere este ca fiecare să bea până va adormi.
Oricum, conform tuturor părerilor, dacă există temerea că la beţie cineva va încălca o interdicţie din Tora, va jigni sau – ferească Dumnezeu – va lovi pe cineva, respectiv pe un prieten sau pe cineva din familie, atunci este mai bine să nu îndeplinească acest comandament.
e. Mulţumirea către Dumnezeu pentru minunile făcute („al-hanisim”) adăugată la rugăciunea şi la binecuvântarea de mulţumire.
De Purim se spune rugăciunea „al ha-nisim”, intercalată de trei ori pe zi în rugăciunea celor 18 binecuvântări („Şemone Esre”) precum şi în binecuvântarea de mulţumire pentru masă („bircat ha-mazon”).
f. Citirea din Tora a paragrafului
„We-iavo Amalek” (şi a venit Amalek).
În ziua de Purim, în cadrul rugăciunii de dimineaţă („şaharit”) este scos un sul de Tora şi este citit paragraful „We-iavo Amalek” din pericopa „Beşalah” (La trimiterea) din cartea „Şemot”, fiind chemaţi la Tora trei bărbaţi majori dintre participanţii la rugăciune.
Timpul la care se sărbătoreşte „Purim” în orice loc
afară de Ierusalim, şi la Ierusalim
Timpul la care se celebrează Purimul nu este acelaşi în fiecare loc. În toate oraşele fără ziduri („prazin”), citirea Meghilei are loc la 14 Adar (anul acesta 2009, la 10 martie) – iar la Ierusalim (oraş înconjurat de ziduri), a doua zi, la 15 Adar (anul acesta 2009, la 11 martie).
Există localităţi asupra cărora este presupunerea că ar fi fost înconjurat de ziduri în timpul lui Iehoşua ben Nun, în care totuşi se citeşte Meghila atât în seara şi ziua de 14 Adar, cât şi în seara şi ziua de 15 Adar, dar binecuvântarea pentru această citire se face numai o singură zi, respectiv în seara şi dimineaţa de 14 Adar.
În zilele noastre, norma halahică de oraş înconjurat de ziduri se aplică numai pentru Ierusalim (în toate cartierele sale), iar norma halahică pentru nesiguranţă dacă este vorba de localitate înconjurată de ziduri sau nu, se referă la oraşele Tveria (=Tiberiada), Ţfat (=Safed), Hevron, Şhem, Gaza, Acco şi Haifa.
În străinătate sărbătoarea de Purim este celebrată totdeauna numai în ziua de 14 Adar, acest an pe data de 10martie 2009.
Când începe luna Adar, este scris în Talmud-Tractatul Meghila, pagina 29, bucuria creşte.
Sărbătoarea de Purim unde toţi trebuiem să ne bucurăm „pănă nu mai ştiim”, a devenit o sărbătoare tradiţională a cunoaşterii lui Dumnezeu de poporul evreu.
PURIM SAMEAH
Sărbătoarea de Purim-2007
1. Când începe luna ebraică Adar, se măreşte bucuria. Este un comandament divin special de a ne bucura cât mai mult în ziua de Purim, aşa cum este scris: „Să faceţi ca aceste zile să fie de bucurie şi petrecere, de împărţire de daruri, de mâncare, fiecare apropiaţilor săi, şi de ajutoare dăruite săracilor”.
2. În ajun de Purim se obişnuieşte a dona o sumă de bani reprezentând jumătatea monezii locale la data respectivă. Acest act este făcut în amintirea comandamentului divin „mahaţit ha-şekel” („jumătatea de şekel”) iar banii sunt donaţi săracilor.
3. Şase comandamente divine sunt obişnuite a fi respectate de Purim:
a. Citirea Meghilei (Cartea „Meghilat Esther”) în seara de ajun şi în ziua de Purim; b. daruri săracilor; c. Împărţirea de daruri de mâncare celor apropiaţi; d. Masa de Purim; e. Mulţumirea către Dumnezeu pentru minunile făcute („al ha-nisim”), adăugată la rugăciune şi în binecuvântarea de mulţumire pentru masă; f. Citirea din Tora a paragrafului „We-iavo Amalek” şi a venit Amalek.
Comandamentul divin de a bea până la inconştienţă este inclus în cadrul mesei de Purim, iar femeile sunt scutite de a-l îndeplini.
a. Citirea Meghilei
Fiecare evreu este obligat să citească Meghila şi un comandament divin dintre cele mai importante este de a asculta citirea ei în sinagogă, într-un loc în care sunt prezenţi mulţi oameni, deoarece conform tradiţiei „regele este onorat atunci când este de faţă majoritatea poporului”. Meghila trebuie ascultată de un quorum de cel puţin 10 bărbaţi majori.
Femeile (ca şi fetele de la vârsta de 12 ani în sus) sunt şi ele obligate să asculte citirea Meghilei, deoarece actul principal al minunii de Purim a fost făcut de Esther, precum şi datorită faptului că şi femeile au fost în pericol de a-şi pierde viaţa. („Să distrugă, să ucidă, să ducă la pierzanie pe toţi evreii, prunci şi femei”, hotărâse blestematul de Haman şi scrisese acest lucru în edictul său).
b. Daruri săracilor
În ziua de Purim, fiecare evreu este obligat să dea cel puţin două daruri, la doi săraci. Cel care va da mai mult, va fi binecuvântat.
„Dar unui sărac” („matana le-evion”) înseamnă o sumă de bani cu care săracul să-şi poată cumpăra o porţie de mâncare la o masă. Este preferabil a aloca şi a cheltui pentru „daruri săracilor” mai mult decât pentru propria masă şi pentru împărţirea de porţii de mâncare („mişloah manot”) celor apropiaţi, pentru că nu este o bucurie mai mare şi mai frumoasă decât a face inimile săracilor, orfanilor, văduvelor şi străinilor prozeliţi să se bucure, întrucât înveselirea inimilor acestor oameni este asemănătoare cu îmbucurarea lui Dumnezeu. Aşa cum a scris Rambam (Rabi Moşe ben Maimon sau Maimonide) în lucrarea „Halahot Purim” 2, 17: „Să faceţi să se trezească la viaţă sufletul celor umiliţi şi inima celor obidiţi”. Daruri se dau săracilor ziua, nu noaptea.
c. Împărţirea de porţii de mâncare celor apropiaţi
Fiecare evreu este obligat să trimită două feluri de mâncare celor apropiaţi, după cum scrie în „Cartea Estherei”: „u-mişloah manot iş le-reehu” („şi trimitere de porţii de mâncare unui celuilalt”) – două feluri de mâncare unei persoane. Porţiile de mâncare se trimit ziua, nu noaptea. Femeile sunt obligate şi ele să trimită porţii de mâncare.
Se pot trimite mai multe porţii de mâncare prietenilor, în special celor care respectă acest comandament cu tot sufletul, pentru a arăta prietenie.
d. Masa de Purim
Fiecare evreu trebuie să pregătească un ospăţ potrivit, pe măsura posibilităţilor sale. Este o poruncă divină de a pregăti cât mai mult pentru ospăţul de Purim. Femeile sunt obligate la aceasta la fel caşi bărbaţii. Elementul esenţial al mesei de Purim este că ea are loc ziua. Dacă acest ospăţ a fost făcut noaptea, respectivul evreu nu şi-a îndeplinit obligaţia îndeplinirii acestei porunci divine. Fiecare este obligat să bea într-atât încât să ajungă a nu putea să deosebească între „blestemat fie Haman şi binecuvântat fie Mordehai”. Există totuşi părerea că este interzis a se îmbăta, obligaţia fiind numai de a bea mai mult decât de obicei. Altă părere este ca fiecare să bea până va adormi.
Oricum, conform tuturor părerilor, dacă există temerea că la beţie cineva va încălca o interdicţie din Tora, va jigni sau – ferească Dumnezeu – va lovi pe cineva, respectiv pe un prieten sau pe cineva din familie, atunci este mai bine să nu îndeplinească acest comandament.
e. Mulţumirea către Dumnezeu pentru minunile făcute („al-hanisim”) adăugată la rugăciunea şi la binecuvântarea de mulţumire.
De Purim se spune rugăciunea „al ha-nisim”, intercalată de trei ori pe zi în rugăciunea celor 18 binecuvântări („Şemone Esre”) precum şi în binecuvântarea de mulţumire pentru masă („bircat ha-mazon”).
f. Citirea din Tora a paragrafului
„We-iavo Amalek” (şi a venit Amalek).
În ziua de Purim, în cadrul rugăciunii de dimineaţă („şaharit”) este scos un sul de Tora şi este citit paragraful „We-iavo Amalek” din pericopa „Beşalah” (La trimiterea) din cartea „Şemot”, fiind chemaţi la Tora trei bărbaţi majori dintre participanţii la rugăciune.
Timpul la care se sărbătoreşte „Purim” în orice loc
afară de Ierusalim, şi la Ierusalim
Timpul la care se celebrează Purimul nu este acelaşi în fiecare loc. În toate oraşele fără ziduri („prazin”), citirea Meghilei are loc la 14 Adar (anul acesta 2009, la 10 martie) – iar la Ierusalim (oraş înconjurat de ziduri), a doua zi, la 15 Adar (anul acesta 2009, la 11 martie).
Există localităţi asupra cărora este presupunerea că ar fi fost înconjurat de ziduri în timpul lui Iehoşua ben Nun, în care totuşi se citeşte Meghila atât în seara şi ziua de 14 Adar, cât şi în seara şi ziua de 15 Adar, dar binecuvântarea pentru această citire se face numai o singură zi, respectiv în seara şi dimineaţa de 14 Adar.
În zilele noastre, norma halahică de oraş înconjurat de ziduri se aplică numai pentru Ierusalim (în toate cartierele sale), iar norma halahică pentru nesiguranţă dacă este vorba de localitate înconjurată de ziduri sau nu, se referă la oraşele Tveria (=Tiberiada), Ţfat (=Safed), Hevron, Şhem, Gaza, Acco şi Haifa.
În străinătate sărbătoarea de Purim este celebrată totdeauna numai în ziua de 14 Adar, acest an pe data de 10martie 2009.
Când începe luna Adar, este scris în Talmud-Tractatul Meghila, pagina 29, bucuria creşte.
Sărbătoarea de Purim unde toţi trebuiem să ne bucurăm „pănă nu mai ştiim”, a devenit o sărbătoare tradiţională a cunoaşterii lui Dumnezeu de poporul evreu.
PURIM SAMEAH
Sucot
HAG- HASUCOT
„Arbaat ha-minim” –
secretul unităţii poporului evreu
Rabin Avocat IOSEF A. WASSERMAN
În ultimul timp, în ţară au avut loc tot felul de şedinţe şi adunări care au avut drept scop împăcarea şi apropierea între diferite grupuri de evrei care au dispute îndeplungate între ei. Cu cât creşte duşmănia între evrei, cu atât se ridică mai mulţi oameni care înţeleg că discuţiile, tratativele şi conversaţiile dintre grupuri reprezintă o necesitate vitală, de care poate fi legat viitorul poporului şi ratului evreu.
Sărbătoarea de Sucot ne dă formula de apropiere sufletească între diferitele categorii de evrei. Un binecunoscut „midraş” compară cele patru plante binecuvântate de Sucot („Arbaat Ha-minim”) cu cele patru categorii existente în poporul evreu. Prima categorie este reprezentată de „etrog” (chitră), simbolul celor care învaţă Tora şi fac fapte bune: de aceea, el are şi gust, şi miros. Ultima categorie este reprezentată de „arava” (salcie), simbolul celor care nu învaţă Tora şi nu fac fapte bune. De accea ea nu are nici gust, nici miros.
De ce oare trebuie să iubim şi să legăm de noi categoria simbolizată de „arava” cu celelalte trei categorii, simbolizate de „etrog”, „lulav” (frunză de palmier) şi „hadas” (mirt)?
De la început, Midraşul ne învaţă că „unitate” nu înseamnă „unicitate” în mod obligatoriu. Tora ne explică faptul că întotdeauna vor exista grupuri diferite – chiar opuse în mod radical – în cadrul poporului evreu, aşa cum este diferenţa între „etrog” (chitră) şi „arava” (salcie). Cu toate acestea este obligatoriu să ne unim şi să ne păzim unitatea, cu toate diferenţele existente.
Cine aşteaptă să vină zilele când nu vor mai fi diferenţe de idei şi păreri, când toţi vor fi de aceeaşi părere, aşteaptă de fapt zilele venirii lui Mesia. Această aşteptare este bineînţeles un fapt important, dar nu îndreptăţeşte conflictul şi duşmănia între evrei. Dimpotrivă. Cine aşteaptă venirea lui Mesia cu adevărat şi ca ea să aibă loc cât mai repede, trebuie să contribuie la înţelegerea între evrei, să ajute la unitatea poporului cu toate diferenţele care există între noi. Să ne amintim că exilul („galutul”) a apărut ca o expresie a urii între evrei, iar izbăvirea va veni atunci când vor exista dragostea şi respectul reciproc între evrei.
Este simplu de înţeles de ce trebuie să iubim „etrogul”, „lulavul”, „hadasul”, pe evreii care învaţă Tora, pe cei care fac fapte bune, pe toţi acei care au o calitate oarecare. Dar de ce trebuie să-i iubim cu adevărat şi pe cei care nici nu învaţă Tora, nici nu fac fapte bune, şi trebuie să-i legăm de noi şi pe aceştia?
La această întrebare putem – şi trebuie – să dăm două răspunsuri. În primul rând, chiar şi evreul reprezentat de „arava” (salcie) este evreu. Valoarea evreului nu este măsurată după nici un fel de calităţi. Nu stabilim valoarea unui evreu în funcţie de câtă Tora a învăţat, nici de câte fapte bune a făcut. Evreul este un frate bun şi scump prin însuşi faptul că este evreu. Chiar şi acel evreu care se află acum pe treapta de „arava” (salcie), care nu are nici gust şi nici miros, face parte din poporul evreu. Chiar şi în el există un suflet pe care i l-a dăruit Dumnezeu. Chiar şi el este un fiu scump şi iubit de Părintele Ceresc. De aceea noi trebuie să-l iubim şi să-l apropiem – şi nu avem nevoie de alt motiv ca să-l simţim că este unul de-al nostru. Cel de al doilea răspuns este bazat pe explicaţia învăţaţilor noştri după care salcia are o calitate specială, unitatea. Arborii de salcie plângătoare sunt legaţi unul de altul, ei cresc în grupuri mari strânşi unul de altul pe malurile râurilor: acest lucru reprezintă unitatea şi înţelegerea. La evreii care nu învaţă Tora, nici nu fac fapte bune, găsim această calitate: înţelegerea. Această calitate minunată este atât de importantă, încât chiar şi „etrogul” simte nevoia să se apropie şi să se lege de „arava. Sărbătoarea de „Sucot” ne-a învăţat importanţa unităţii. Pe de o parte, „etrogul” reprezintă aspiraţia, visul fiecăruia dintre noi. Pe de altă parte, „arava” aduce calitatea sa de unitate.
Aşa cum cele patru feluri de plante sunt legate între ele – pentru că, dacă nu sunt legate între ele nu au nici o valoare – tot aşa trebuie să fie şi în viaţa de fiecare zi. Cele patru grupuri de evrei trebuie să fie legaţi unul de celălalt, să învăţăm fiecare din noi calităţile celuilalt şi să trăim în unitate şi în pace.
Primul şi cel de al doilea Templu au fost distruse din cauza urei nemotivate. Să ne rugăm ca, în viitor, ura gratuită şi nemotivată să fie înlocuită de iubire chiar nemotivată între oameni.
Este nevoie de efortul tuturor pentru a ajunge la unitate pentru a realiza armonia deplină. Fiecare trebuie să-şi lase la o parte interesele sau părerile personale şi să caute a se adecva intereselor generale ale alialei noastre, ale ţării şi societăţi israeliene – atunci se va realiza armonia.
Hag Sameah şi MOADIM LESIMHA
„Arbaat ha-minim” –
secretul unităţii poporului evreu
Rabin Avocat IOSEF A. WASSERMAN
În ultimul timp, în ţară au avut loc tot felul de şedinţe şi adunări care au avut drept scop împăcarea şi apropierea între diferite grupuri de evrei care au dispute îndeplungate între ei. Cu cât creşte duşmănia între evrei, cu atât se ridică mai mulţi oameni care înţeleg că discuţiile, tratativele şi conversaţiile dintre grupuri reprezintă o necesitate vitală, de care poate fi legat viitorul poporului şi ratului evreu.
Sărbătoarea de Sucot ne dă formula de apropiere sufletească între diferitele categorii de evrei. Un binecunoscut „midraş” compară cele patru plante binecuvântate de Sucot („Arbaat Ha-minim”) cu cele patru categorii existente în poporul evreu. Prima categorie este reprezentată de „etrog” (chitră), simbolul celor care învaţă Tora şi fac fapte bune: de aceea, el are şi gust, şi miros. Ultima categorie este reprezentată de „arava” (salcie), simbolul celor care nu învaţă Tora şi nu fac fapte bune. De accea ea nu are nici gust, nici miros.
De ce oare trebuie să iubim şi să legăm de noi categoria simbolizată de „arava” cu celelalte trei categorii, simbolizate de „etrog”, „lulav” (frunză de palmier) şi „hadas” (mirt)?
De la început, Midraşul ne învaţă că „unitate” nu înseamnă „unicitate” în mod obligatoriu. Tora ne explică faptul că întotdeauna vor exista grupuri diferite – chiar opuse în mod radical – în cadrul poporului evreu, aşa cum este diferenţa între „etrog” (chitră) şi „arava” (salcie). Cu toate acestea este obligatoriu să ne unim şi să ne păzim unitatea, cu toate diferenţele existente.
Cine aşteaptă să vină zilele când nu vor mai fi diferenţe de idei şi păreri, când toţi vor fi de aceeaşi părere, aşteaptă de fapt zilele venirii lui Mesia. Această aşteptare este bineînţeles un fapt important, dar nu îndreptăţeşte conflictul şi duşmănia între evrei. Dimpotrivă. Cine aşteaptă venirea lui Mesia cu adevărat şi ca ea să aibă loc cât mai repede, trebuie să contribuie la înţelegerea între evrei, să ajute la unitatea poporului cu toate diferenţele care există între noi. Să ne amintim că exilul („galutul”) a apărut ca o expresie a urii între evrei, iar izbăvirea va veni atunci când vor exista dragostea şi respectul reciproc între evrei.
Este simplu de înţeles de ce trebuie să iubim „etrogul”, „lulavul”, „hadasul”, pe evreii care învaţă Tora, pe cei care fac fapte bune, pe toţi acei care au o calitate oarecare. Dar de ce trebuie să-i iubim cu adevărat şi pe cei care nici nu învaţă Tora, nici nu fac fapte bune, şi trebuie să-i legăm de noi şi pe aceştia?
La această întrebare putem – şi trebuie – să dăm două răspunsuri. În primul rând, chiar şi evreul reprezentat de „arava” (salcie) este evreu. Valoarea evreului nu este măsurată după nici un fel de calităţi. Nu stabilim valoarea unui evreu în funcţie de câtă Tora a învăţat, nici de câte fapte bune a făcut. Evreul este un frate bun şi scump prin însuşi faptul că este evreu. Chiar şi acel evreu care se află acum pe treapta de „arava” (salcie), care nu are nici gust şi nici miros, face parte din poporul evreu. Chiar şi în el există un suflet pe care i l-a dăruit Dumnezeu. Chiar şi el este un fiu scump şi iubit de Părintele Ceresc. De aceea noi trebuie să-l iubim şi să-l apropiem – şi nu avem nevoie de alt motiv ca să-l simţim că este unul de-al nostru. Cel de al doilea răspuns este bazat pe explicaţia învăţaţilor noştri după care salcia are o calitate specială, unitatea. Arborii de salcie plângătoare sunt legaţi unul de altul, ei cresc în grupuri mari strânşi unul de altul pe malurile râurilor: acest lucru reprezintă unitatea şi înţelegerea. La evreii care nu învaţă Tora, nici nu fac fapte bune, găsim această calitate: înţelegerea. Această calitate minunată este atât de importantă, încât chiar şi „etrogul” simte nevoia să se apropie şi să se lege de „arava. Sărbătoarea de „Sucot” ne-a învăţat importanţa unităţii. Pe de o parte, „etrogul” reprezintă aspiraţia, visul fiecăruia dintre noi. Pe de altă parte, „arava” aduce calitatea sa de unitate.
Aşa cum cele patru feluri de plante sunt legate între ele – pentru că, dacă nu sunt legate între ele nu au nici o valoare – tot aşa trebuie să fie şi în viaţa de fiecare zi. Cele patru grupuri de evrei trebuie să fie legaţi unul de celălalt, să învăţăm fiecare din noi calităţile celuilalt şi să trăim în unitate şi în pace.
Primul şi cel de al doilea Templu au fost distruse din cauza urei nemotivate. Să ne rugăm ca, în viitor, ura gratuită şi nemotivată să fie înlocuită de iubire chiar nemotivată între oameni.
Este nevoie de efortul tuturor pentru a ajunge la unitate pentru a realiza armonia deplină. Fiecare trebuie să-şi lase la o parte interesele sau părerile personale şi să caute a se adecva intereselor generale ale alialei noastre, ale ţării şi societăţi israeliene – atunci se va realiza armonia.
Hag Sameah şi MOADIM LESIMHA
Sărbătoarea de Lag Ba-Omer
Legătura dintre
Muntele Meron şi sărbătoarea de Lag Ba-Omer
În ziua de 18 Iyar fiecare obşte evreiască sărbătoreşte „Lag Ba-Omer”, a 33-a zi a numărătorii de Omer devenită sărbătoare şi zi de bucurie. Nu puţine sunt povestirile despre minuni petrecute de-a lungul anilor în legătură cu această zi. Înainte de a ne fermeca povestind unele dintre ele, menţionez că la această dată, după 32 de zile de „Sefirat Ha-Omer” (numărătoarea Omerului), a încetat epidemia groaznică în care şi-au găsit moartea 24.000 învăţăcei ai vestitului Rabi Akiva şi că acest lucru s-a întâmplat în aceeaşi zi în care a încetat din viaţă rabinul învăţător Rabi Şimon bar Iohai (Raşbi), autorul cărţii „Zohar” (Cartea splendorii).
În fiecare an se adună bărbaţi, femei şi copii la Muntele Meron. Ei vin din toate colţurile ţării în special din oraşul Tzfat (Safed). Ei vin să sărbătorească „Hilulat Lag Ba-Omer”. Este greu să povestim în scris bucuria imensă a celor prezenţi, care domneşte acolo. Mulţi dintre participanţii la sărbătoare vin pe jos, de la Tzaft la Meron, aducând şi suluri de Tora. Tot drumul spre Meron este plin de lume, de evrei, ziua şi noaptea. Ei vin pentru a fi prezenţi la bucuria de „Hilula”, festivitatea lui Rabi Şimon bar Iohai.
În această zi, la Meron se aprind lumări groase, se dă pomană săracilor, se cântă, este veselie şi se dansează, se învaţă capitole din Tora cu voce tare. După aceea, se aprind focuri în locurile în care se află mormintele drepţilor noştri (ţadikim), pentru a înflăcăra pe cei care le vor vedea de departe.
Originea obiceiului aprinderii rugurilor
Înainte de a părăsi această lume, în cea de a 33-a zi a numărătorii de „Omer”, Rabi Şimon bar Iohai a vrut să apuce a dezvălui elevilor săi toate secretele păstrate care îi erau cunoscute. În acea zi, soarele a apus mai târziu decât de obicei. Conform cărţii „Bney Isaschar” (Fiii lui Isaschar), în amintirea luminii soarelui care l-a luat în consideraţie pe învăţatul în Tora şi în amintirea luminii spirituale care a fost descoperită în el şi în elevii săi, se obişnuieşte să se aprindă multe ruguri şi lumânări în ziua de Lag Ba-Omer, în fiecare loc. Cu toate acestea aprinderea tradiţională centrală are loc la Meron şi este făcută de admori (rabini, şefi de grupuri hasidice), personalităţi politice, rabini importanţi.
Rabi Simha, fiul lui Rabi Iehoşua din Zlotschitz în cartea sa „Ahavat Zion” (Dragostea pentru Sion), cuprinzând povestiri din călătoria sa de acum circa 240 de ani descrie cum are loc aprinderea făcliei celei mari:
<>
Îmi amintesc bine că în comunitatea evreiască din Dorohoi tatăl meu, de binecuvântată amintire, obişnuia să aprindă multe lumânări la sinagogă, în onoarea „Hilulei”, a sărbătorii care avea loc în rândul evreilor care se rugau la acea sinagogă. După aceea al organiza o masă festivă la el acasă pentru a explica membrilor familiei sale ce reprezintă studiul cărţii „Zohar”.
De ce se obişnuieşte a tunde părul copiilor de trei ani
În ziua de „Hilula” se poate vedea cum zeci de familii evreieşti ultrareligioase vin la Meron din toate colţurile Israelului pentru a tunde părul copiilor de trei ani pentru prima oară şi a le lăsa numai perciunaşi după această tunsoare. Acest obicei vechi, numit „Halaka” are ca scop educarea copiilor în sensul îndeplinirii poruncii divine: „să nu înconjuraţi capul cu perciunii voştri”. În cartea „Pry Etz Ha-Hayim” (Rodul Pomului Vieţii), rabinul Haim Vital povesteşte despre Ha-Ary Ha-Kadoş (Aşkenazy Rabi Iţhak cel Sfânt) că l-a adus pe fiul său la Meron împreună cu toţi membrii familiei sale, şi au rămas trei zile şi au făcut „Hilula” (serbare) în oanoarea poruncii divine „Ha-Halaka”.
„Hilula” (serbarea) de pe Muntele Meron
ca tratament împotriva sterilităţii
Una dintre credinţele care au apărut în jlegătură cu serbările de Lag Ba-Omer este că evreii care nu au copii vin la locul unde se află mormântul lui Rabi Şimon bar Iohai şi împart circa 54 litri de băutură tuturor celor prezenţi. Cu toate că acest obicei este menţionat în cartea „Taamey ha –Minhaghim” (Motivele obiceiurilor) în această carte nu este menţionat numele băuturii iar cei care cred în puterea medicală, de însănătoşire a locului, împart must.
Să ajute Dumnezeu ca poporul evreu să beneficieze de minuni dezvăluite în ziua de Lag Ba-Omer, datorită lui Rabi Şimon bar Iohai.
HAG LAG BA - OMER SAMEAH
Muntele Meron şi sărbătoarea de Lag Ba-Omer
În ziua de 18 Iyar fiecare obşte evreiască sărbătoreşte „Lag Ba-Omer”, a 33-a zi a numărătorii de Omer devenită sărbătoare şi zi de bucurie. Nu puţine sunt povestirile despre minuni petrecute de-a lungul anilor în legătură cu această zi. Înainte de a ne fermeca povestind unele dintre ele, menţionez că la această dată, după 32 de zile de „Sefirat Ha-Omer” (numărătoarea Omerului), a încetat epidemia groaznică în care şi-au găsit moartea 24.000 învăţăcei ai vestitului Rabi Akiva şi că acest lucru s-a întâmplat în aceeaşi zi în care a încetat din viaţă rabinul învăţător Rabi Şimon bar Iohai (Raşbi), autorul cărţii „Zohar” (Cartea splendorii).
În fiecare an se adună bărbaţi, femei şi copii la Muntele Meron. Ei vin din toate colţurile ţării în special din oraşul Tzfat (Safed). Ei vin să sărbătorească „Hilulat Lag Ba-Omer”. Este greu să povestim în scris bucuria imensă a celor prezenţi, care domneşte acolo. Mulţi dintre participanţii la sărbătoare vin pe jos, de la Tzaft la Meron, aducând şi suluri de Tora. Tot drumul spre Meron este plin de lume, de evrei, ziua şi noaptea. Ei vin pentru a fi prezenţi la bucuria de „Hilula”, festivitatea lui Rabi Şimon bar Iohai.
În această zi, la Meron se aprind lumări groase, se dă pomană săracilor, se cântă, este veselie şi se dansează, se învaţă capitole din Tora cu voce tare. După aceea, se aprind focuri în locurile în care se află mormintele drepţilor noştri (ţadikim), pentru a înflăcăra pe cei care le vor vedea de departe.
Originea obiceiului aprinderii rugurilor
Înainte de a părăsi această lume, în cea de a 33-a zi a numărătorii de „Omer”, Rabi Şimon bar Iohai a vrut să apuce a dezvălui elevilor săi toate secretele păstrate care îi erau cunoscute. În acea zi, soarele a apus mai târziu decât de obicei. Conform cărţii „Bney Isaschar” (Fiii lui Isaschar), în amintirea luminii soarelui care l-a luat în consideraţie pe învăţatul în Tora şi în amintirea luminii spirituale care a fost descoperită în el şi în elevii săi, se obişnuieşte să se aprindă multe ruguri şi lumânări în ziua de Lag Ba-Omer, în fiecare loc. Cu toate acestea aprinderea tradiţională centrală are loc la Meron şi este făcută de admori (rabini, şefi de grupuri hasidice), personalităţi politice, rabini importanţi.
Rabi Simha, fiul lui Rabi Iehoşua din Zlotschitz în cartea sa „Ahavat Zion” (Dragostea pentru Sion), cuprinzând povestiri din călătoria sa de acum circa 240 de ani descrie cum are loc aprinderea făcliei celei mari:
<>
Îmi amintesc bine că în comunitatea evreiască din Dorohoi tatăl meu, de binecuvântată amintire, obişnuia să aprindă multe lumânări la sinagogă, în onoarea „Hilulei”, a sărbătorii care avea loc în rândul evreilor care se rugau la acea sinagogă. După aceea al organiza o masă festivă la el acasă pentru a explica membrilor familiei sale ce reprezintă studiul cărţii „Zohar”.
De ce se obişnuieşte a tunde părul copiilor de trei ani
În ziua de „Hilula” se poate vedea cum zeci de familii evreieşti ultrareligioase vin la Meron din toate colţurile Israelului pentru a tunde părul copiilor de trei ani pentru prima oară şi a le lăsa numai perciunaşi după această tunsoare. Acest obicei vechi, numit „Halaka” are ca scop educarea copiilor în sensul îndeplinirii poruncii divine: „să nu înconjuraţi capul cu perciunii voştri”. În cartea „Pry Etz Ha-Hayim” (Rodul Pomului Vieţii), rabinul Haim Vital povesteşte despre Ha-Ary Ha-Kadoş (Aşkenazy Rabi Iţhak cel Sfânt) că l-a adus pe fiul său la Meron împreună cu toţi membrii familiei sale, şi au rămas trei zile şi au făcut „Hilula” (serbare) în oanoarea poruncii divine „Ha-Halaka”.
„Hilula” (serbarea) de pe Muntele Meron
ca tratament împotriva sterilităţii
Una dintre credinţele care au apărut în jlegătură cu serbările de Lag Ba-Omer este că evreii care nu au copii vin la locul unde se află mormântul lui Rabi Şimon bar Iohai şi împart circa 54 litri de băutură tuturor celor prezenţi. Cu toate că acest obicei este menţionat în cartea „Taamey ha –Minhaghim” (Motivele obiceiurilor) în această carte nu este menţionat numele băuturii iar cei care cred în puterea medicală, de însănătoşire a locului, împart must.
Să ajute Dumnezeu ca poporul evreu să beneficieze de minuni dezvăluite în ziua de Lag Ba-Omer, datorită lui Rabi Şimon bar Iohai.
HAG LAG BA - OMER SAMEAH
Pentru ce ne bucurăm şi dansăm în Ziua de Simhat Tora?
Bucuraţi-vă de ziua bucuriei Torei
În ziua de Simhat Tora (Sărbătoarea Bucuriei Torei), bucuria este generală, a tuturor evreilor, vârstnici, tineri şi copii. Este timpul stabilirii unirii, a dragostei de Tora, a sădirii bucuriei în inimile noastre ale tuturor, când pornim cu toţii la „hakafot”, dansând cu sulurile de Tora în braţe, când ne exprimăm identificarea noastră totală cu ideile din cuprinsul ei şi cu valorile sale. Facem acest lucru din credinţa noastră puternică, întrucât ne-am menţinut până astăzi nu numai prin forţă fizică, ci datorită faptului că am ştiut să depăşim toate suferinţele şi să ne continuăm existenţa cu credinţă şi siguranţă în reuşita noastră.
În această seară afirmăm existenţa Regatului lui Dumnezeu şi a Unicităţii Sale în lume: „Tu ne-ai arătat şi ne-ai făcut să ştim că Dumnezeu este Atotputernicul şi nu mai este nimeni în afara Lui.
După o perioadă de rugă intensă care a durat 40 de zile, în ziua Bucuriei Torei, la încheierea unui ciclu al studiului Torei, ne bucurăm şi dansăm.
Regretatul meu tată obişnuia să spună o poveste populară în ziua de Simhat Tora.
A fost odată un evreu simplu, neînvăţat în Tora, care era văzut dansând din toate puterile în ziua de Simhat Tora. Rabinul s-a îndreptat spre el şi l-a întrebat: „De ce te bucuri într-atât? Aş fi înţeles aceasta dacă ai fi învăţat Tora tot anul, însă dumneata n-ai învăţat Tora tot anul. Atunci ce te face să te bucuri într-atât?” Evreul respectiv i-a răspuns: „Dar atunci când fratele meu îşi căsătoreşte fiul, oare nu mă bucur de bucuria lui?”
Acesta este răspunsul corect şi exact. De Ziua Bucuriei Torei (Simhat Tora), bucuria nu este numai a rabinilor şi a evreilor religioşi, ci a fiecărui evreu, a fiecărui fiu al poporului lui Isarel. Ar fi fost potrivit ca ziua de Simhat Tora să fie dedicată studiului Torei, iar rabinii să predice în faţa membrilor comunităţilor lor, dar în mod practic poporul evreu sse comportă în alt fel. Nu numai că nu ascultăm predici, ci dansăm cu sulurile de Tora învelite în cămăşile lor decorative. Acest lucru se datoreşte faptului că bucuria manifestată în ziua de Simhat Tora nu se bazează pe calitatea studiului şi pe nivelul cunoaşterii Torei: ne bucură de însuşi faptul că suntem evrei şi de legătura noastră cu Tora. Este un sentiment comun tuturor fiilor poporului evreu. Evreul care nu a învăţat Tora este totuşi evreu şi el. Omul simplu, neînvăţat în Tora, simte sfinţenia Torei chiar dacă nu este capabil de a o înţelege. De aceea, bucuria este a noastră a tuturor, mari şi mici, de la şefii ieşivelor, geniali în studiu („gaonim”) până la cei care nu ştiu nici măcar să citească o literă din Tora.
Dansul în Ziua Bucuriei Torei (Simhat Tora) este un comandament divin, la fel ca tânguirea în zilele Anului Nou (Roş Haşana) şi în Ziua Iertării (Iom Kipur). Există o normă halahică specială referitoare la dans şi la bătaia palmelor în onoarea Torei. Nu dansăm pentru că ne place să dansăm, ci pentru că există un comandament divin care ne porunceşte să dansăm. Înţelepţii noştri afirmă că regele David a reuşit să obţină regatul său datorită acestui fapt. După cum scrie în cartea profetului Şmuel/Samuel, „el dansează în faţa domnului”. Regele David nu dansează pentru plăcerea dansului ci în onoarea Torei, comentează rabinul Malbim.
„Simhat Tora” este asemănătoare cu „Iom Ha-Kipurim”: ambele dezvăluie profunzimea sufletului evreiesc. Acest adevăr se poate ascunde în spatele diferitelor aspecte exterioare în toate zilele anului. Observăm diferenţe mari între evreii care respectă prescripţiile şi poruncile Torei şi cei care nu le respectă, precum şi între evreii care au păreri şi concepţii de viaţă diferite. Însă de Iom Ha-Kipurim şi de Simhat Tora, se descoperă adevărul interior existent în fiecare dintre noi: existenţa noastră ca evrei. Vedem mulţimea de oameni care vin la sinagogi, taţii care îşi poartă copiii pe umeri, tinerii care dansează până îşi epuizează ultimele puteri – şi simţim profunzimea legăturii noastre, a tuturor, cu Tora şi cu Dumnezeu. Dintr-o dată se dezvăluie faptul că în inima fiecăruia dintre noi sălăsluieşte un suflet evreiesc pur şi curat, plin de dragoste pentru Dumneaeu şi pentru Tora, Învăţătura Sa.
Simhat Tora este timpul realizării unirii, a dragostei de Tora şi al sădirii bucuriei în inimile noastre, ale tuturor. Dar rugăciunea noastră comună de Iom Ha-Kipurim şi bucuria unită a fiecăruia dintre noi, de Simhat Tora, nu sunt de ajuns. Trebuie să tindem a reînnoi aceste elemente în cursul tuturor zilelor anului. Să ne amintim de baaza evreiască profundă care ne uneşte pe toţi, în toate zilele anului. Acesta este conţinutul şi mesajul zilelor de Iom Ha-Kipurim şi Simhat Tora din punctul de vedere al belşugului de idei din care se pot trage învăţăminte pentru toate zilele anului: valorile dragostei şi bucuriei. De Simhat Tora ne bucurăm de încheierea ciclului anual al Torei şi afirmăm: „Puternic, puternic şi să ne întărim”. Odată cu aceasta, ne bucurăm pentru începutul unui nou ciclu de studiu al Torei, deoarece poporul evreu consideră că Tora nu are sfârşit pentru el. Nu se termină niciodată.
Bucuraţi-vă de ziua bucuriei Torei.
În ziua de Simhat Tora (Sărbătoarea Bucuriei Torei), bucuria este generală, a tuturor evreilor, vârstnici, tineri şi copii. Este timpul stabilirii unirii, a dragostei de Tora, a sădirii bucuriei în inimile noastre ale tuturor, când pornim cu toţii la „hakafot”, dansând cu sulurile de Tora în braţe, când ne exprimăm identificarea noastră totală cu ideile din cuprinsul ei şi cu valorile sale. Facem acest lucru din credinţa noastră puternică, întrucât ne-am menţinut până astăzi nu numai prin forţă fizică, ci datorită faptului că am ştiut să depăşim toate suferinţele şi să ne continuăm existenţa cu credinţă şi siguranţă în reuşita noastră.
În această seară afirmăm existenţa Regatului lui Dumnezeu şi a Unicităţii Sale în lume: „Tu ne-ai arătat şi ne-ai făcut să ştim că Dumnezeu este Atotputernicul şi nu mai este nimeni în afara Lui.
După o perioadă de rugă intensă care a durat 40 de zile, în ziua Bucuriei Torei, la încheierea unui ciclu al studiului Torei, ne bucurăm şi dansăm.
Regretatul meu tată obişnuia să spună o poveste populară în ziua de Simhat Tora.
A fost odată un evreu simplu, neînvăţat în Tora, care era văzut dansând din toate puterile în ziua de Simhat Tora. Rabinul s-a îndreptat spre el şi l-a întrebat: „De ce te bucuri într-atât? Aş fi înţeles aceasta dacă ai fi învăţat Tora tot anul, însă dumneata n-ai învăţat Tora tot anul. Atunci ce te face să te bucuri într-atât?” Evreul respectiv i-a răspuns: „Dar atunci când fratele meu îşi căsătoreşte fiul, oare nu mă bucur de bucuria lui?”
Acesta este răspunsul corect şi exact. De Ziua Bucuriei Torei (Simhat Tora), bucuria nu este numai a rabinilor şi a evreilor religioşi, ci a fiecărui evreu, a fiecărui fiu al poporului lui Isarel. Ar fi fost potrivit ca ziua de Simhat Tora să fie dedicată studiului Torei, iar rabinii să predice în faţa membrilor comunităţilor lor, dar în mod practic poporul evreu sse comportă în alt fel. Nu numai că nu ascultăm predici, ci dansăm cu sulurile de Tora învelite în cămăşile lor decorative. Acest lucru se datoreşte faptului că bucuria manifestată în ziua de Simhat Tora nu se bazează pe calitatea studiului şi pe nivelul cunoaşterii Torei: ne bucură de însuşi faptul că suntem evrei şi de legătura noastră cu Tora. Este un sentiment comun tuturor fiilor poporului evreu. Evreul care nu a învăţat Tora este totuşi evreu şi el. Omul simplu, neînvăţat în Tora, simte sfinţenia Torei chiar dacă nu este capabil de a o înţelege. De aceea, bucuria este a noastră a tuturor, mari şi mici, de la şefii ieşivelor, geniali în studiu („gaonim”) până la cei care nu ştiu nici măcar să citească o literă din Tora.
Dansul în Ziua Bucuriei Torei (Simhat Tora) este un comandament divin, la fel ca tânguirea în zilele Anului Nou (Roş Haşana) şi în Ziua Iertării (Iom Kipur). Există o normă halahică specială referitoare la dans şi la bătaia palmelor în onoarea Torei. Nu dansăm pentru că ne place să dansăm, ci pentru că există un comandament divin care ne porunceşte să dansăm. Înţelepţii noştri afirmă că regele David a reuşit să obţină regatul său datorită acestui fapt. După cum scrie în cartea profetului Şmuel/Samuel, „el dansează în faţa domnului”. Regele David nu dansează pentru plăcerea dansului ci în onoarea Torei, comentează rabinul Malbim.
„Simhat Tora” este asemănătoare cu „Iom Ha-Kipurim”: ambele dezvăluie profunzimea sufletului evreiesc. Acest adevăr se poate ascunde în spatele diferitelor aspecte exterioare în toate zilele anului. Observăm diferenţe mari între evreii care respectă prescripţiile şi poruncile Torei şi cei care nu le respectă, precum şi între evreii care au păreri şi concepţii de viaţă diferite. Însă de Iom Ha-Kipurim şi de Simhat Tora, se descoperă adevărul interior existent în fiecare dintre noi: existenţa noastră ca evrei. Vedem mulţimea de oameni care vin la sinagogi, taţii care îşi poartă copiii pe umeri, tinerii care dansează până îşi epuizează ultimele puteri – şi simţim profunzimea legăturii noastre, a tuturor, cu Tora şi cu Dumnezeu. Dintr-o dată se dezvăluie faptul că în inima fiecăruia dintre noi sălăsluieşte un suflet evreiesc pur şi curat, plin de dragoste pentru Dumneaeu şi pentru Tora, Învăţătura Sa.
Simhat Tora este timpul realizării unirii, a dragostei de Tora şi al sădirii bucuriei în inimile noastre, ale tuturor. Dar rugăciunea noastră comună de Iom Ha-Kipurim şi bucuria unită a fiecăruia dintre noi, de Simhat Tora, nu sunt de ajuns. Trebuie să tindem a reînnoi aceste elemente în cursul tuturor zilelor anului. Să ne amintim de baaza evreiască profundă care ne uneşte pe toţi, în toate zilele anului. Acesta este conţinutul şi mesajul zilelor de Iom Ha-Kipurim şi Simhat Tora din punctul de vedere al belşugului de idei din care se pot trage învăţăminte pentru toate zilele anului: valorile dragostei şi bucuriei. De Simhat Tora ne bucurăm de încheierea ciclului anual al Torei şi afirmăm: „Puternic, puternic şi să ne întărim”. Odată cu aceasta, ne bucurăm pentru începutul unui nou ciclu de studiu al Torei, deoarece poporul evreu consideră că Tora nu are sfârşit pentru el. Nu se termină niciodată.
Bucuraţi-vă de ziua bucuriei Torei.
Pocăinţă / Teşuvah: explicaţia comentată a literelor
Pocăinţă / Teşuvah: explicaţia comentată a literelor
Rambam (Maimonide sau Rabi Moşe ben Maimon) în cartea sa „Halahot Teşuva” (Normele halahice ale pocăinţei), capitolul 85, paragraful 3, defineşte conţinutul pocăinţei. Păcătosul trebuie să-şi lase deoparte păcatul, să-l părăsească definitiv, să-l şteargă din gândurile sale şi să hotărască din tot puterea sufletului şi inimii să nu mai facă acest păcat, aşa cum este scris: „Păcătosul îşi va schimba calea” – şi va recunoaşte şi va părăsi spiritul rău.
Pocăinţa este un act conştient, individual. Fiecare om îşi are calea sa proprie de a se pocăi. Cu toate acestea, este evident că prezenţa elementelor menţionate mai sus este obligatorie în fiecare caz. Se spune că rabinul Meşulam Zusia din Annapol, unul dintre drepţii („ţadikim”) binecunoscuţi în hasidism, ar fi afirmat odată în luna Elul că este adevărat că aceasta este o perioadă potrivită pentru pocăinţă. Dar, întrucât nu avem posibilitatea de a ajunge la o pocăinţă completă, trebuie să ne străduim ca cel puţin să ne îndeplinim poruncile la care fac aluzie literele cuvântului „Teşuvah” – şi poate că ne vom îndeplini obligaţia pe această cale. Iată prezentarea şi comentarea afirmaţiilor sale, bazate pe literele cuvântului Teşuvah.
„Haftara” înseamnă fragmente din Cărţile Profeţilor citite de Şabat (sâmbătă dimineaţa) la încheierea pericopei din Tora a săptămânii.
Două dintre „haftarot” au denumit Şabatul în care sunt citite, incluzând în denumirea lor şi cuvântul „Şabat”. Este vorba de „Şabat Nahamu” (sâmbăta consolării) şi de „Şabat Teşuvah” (sâmbăta pocăinţei).
„Şabat Teşuvah” este denumit astfel din cauza importanţei sale, deoarece Dumnezeu Însuşi l-a făcut să fie special „ca să îndrepte pe cei greşiţi şi păcătoşi din calea lor” (Psalmi 28,40).
Rambam (Maimonide sau Rabi Moşe ben Maimon) în cartea sa „Halahot Teşuva” (Normele halahice ale pocăinţei), capitolul 85, paragraful 3, defineşte conţinutul pocăinţei. Păcătosul trebuie să-şi lase deoparte păcatul, să-l părăsească definitiv, să-l şteargă din gândurile sale şi să hotărască din tot puterea sufletului şi inimii să nu mai facă acest păcat, aşa cum este scris: „Păcătosul îşi va schimba calea” – şi va recunoaşte şi va părăsi spiritul rău.
Pocăinţa este un act conştient, individual. Fiecare om îşi are calea sa proprie de a se pocăi. Cu toate acestea, este evident că prezenţa elementelor menţionate mai sus este obligatorie în fiecare caz. Se spune că rabinul Meşulam Zusia din Annapol, unul dintre drepţii („ţadikim”) binecunoscuţi în hasidism, ar fi afirmat odată în luna Elul că este adevărat că aceasta este o perioadă potrivită pentru pocăinţă. Dar, întrucât nu avem posibilitatea de a ajunge la o pocăinţă completă, trebuie să ne străduim ca cel puţin să ne îndeplinim poruncile la care fac aluzie literele cuvântului „Teşuvah” – şi poate că ne vom îndeplini obligaţia pe această cale. Iată prezentarea şi comentarea afirmaţiilor sale, bazate pe literele cuvântului Teşuvah.
Tav
Mai întâi litera – „tav”. Cu ea începe cuvântul Teşuvah. Ea este prima literă a adjectivului ebraic TAMIM, în traducere: integru, cinstit, drept, modest, ca şi a substantivului ebraic „tmimut”, în traducere: integritate, dreptate, modestie.
„Fii cinstit cu Domnul Dumnezeul tău” (Devarim / Deuteronomul 18,13)
Măreţia poporului israelit constă în integritate morală şi simplicitate. Se afirmă că „Tora dată de Dumnezeu, învăţătura dreaptă a Domnului Dumnezeu, redă sufletul”. Tora l-a menţionat cu laudă pe patriarhul Iacov, părintele poporului nostru, ca pe un „om integru şi aşezat”, însuşiri care reprezintă un grad important privind înălţarea în viaţă a evreului. Nu este întâmplător că termenul „Im Elokheka” (cu Dumnezeul tău) este menţionat numai referitor la două chestiuni: integritatea („integru fi cu Domnul Dumnezeul tău”) – şi modestia („să fi modest cu Domnul Dumnezeul tău”).
Înţelepţii noştri explică faptul prin aceea că în ambele cazuri pot exista şi aparenţe acoperindu-se ochii oamenilor. De aceea expresia: „Cu Dumnezeul tău” nu este văzut cu ochii, ci este ascuns privirii, dar devotat inimii şi sufletului.
Regretabil este faptul că viaţa este complet diferită în societatea modernă, chiar opusă acestor principii. Etalarea, zgomotul, înşelătoria şi falsul ne urmăresc din toate direcţiile. Revenirea la modul de viaţă evreiesc bazat pe cinste şi modestie ne va însănătoşi trupul şi sufletul.
În acest context sunt potrivite cuvintele autorului cărţii „Hefeţ Haim”. După părerea sa, orice lucru făcut cu zgomot şi paradă este în pericol, exemplu fiind primele table ale Legii. Minciuna şi falsul au nevoie de reclamă zgomotoasă. Spre deosebire de ele, adevărul şi înţelepciunea nu necasită asemenea reclamă.
Şin
Litera „şin” este a doua literă a cuvântului ebraic Teşuvah. Ea este prima literă a verbului ebraic „şave”, în traducere unul dintre sensuri fiind: a imagina, a reprezenta, a vedea pe cineva. „Totdeauna l-am văzut pe Dumnezeu în faţa mea” (Psalmi 16,8). Ha-Ra-Ma (rabinul Moşe Iserles) afirmă în comentariul său la primul paragraf din „Şulhan Aruh” (codul halahic de legi ale iudaismului) că aceasta este o lege fundamentală în iudaism.
Acest punct reprezintă baza înfrânării agoismului existent la fiecare om.
Cărţile de morală din cadrul literaturii moraliste ebraice explică fraza: „Eu mă aflu între Dumnezeu şi voi” (Devarim/ Deuteronom 5,5).
Termenul „eu” apare în acest caz în limba ebraică sub forma „anokhy”. Acest termen indică egoul individual, amintind de termenii ebraici „Ha-any” şi „Ha-anokhyut” frizând egoismul. Deci apare că „Eu”, „eul”, „egoul” meu se află între Dumnezeu şi oameni.
Pentru a evita acest lucru, cărţile de morală iudaică recomandă fiecărui om să se gândească la faptul că Dumnezeu se află în faţa lui oricând şi oriunde – şi că îi vede şi îi cercetează faptele îndeaproape. Orice pas greşit, orice caz de decădere morală, începe de la un aspect mărunt pe care cineva îl consideră dependent numai de el însuşi, fiindcă nu-l vede nimeni şi, prin urmare, este liber să facă orice vrea. Fără să aibă frică de Dumnezeu, respectivul om comite păcate faţă de alţi oameni.
Dacă nu se va gândi şi nu va lua în consideraţie ceea ce este scris: „ochiul vede şi urechea aude iar toate faptele tale sunt î scrise în carte” – nici o forţă nu-l va opri. Societatea pervertită, precum şi teama de reacţiile acesteia, pot corupe orice om determinându-l să se comporte altfel decât îi dictează propria lui conştiinţă. La aceasta s-a referit rabinul Moşe Iserles atunci când a afirmat că cineva „nu trebuie să se ruşineze de oamenii care îşi bat joc de el din cauze credinţei şi rugăciunii sale către Dumnezeu”.
Vav
Cea de a treia literă a cuvântului „Teşuvah” este „vav”. Ea este prima literă a cuvântului compus ebraic (format dintr-o conjuncţie şi un verb) „weahavta”, în traducere „şi ai iubit”. Aflat la timpul trecut, verbul are totuşi sens de timp prezent: „şi să iubeşti”.
„Şi să iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi” (Vayikra/Leviticul 19,18).
Această propoziţie apare în Tora de trei ori. Prima oară apare în forma simplă, clară, care nu necesită explicaţii. A doua oară ea este destinată sublinierii obligaţiei dragostei faţă de străinul care trăieşte în mijlocul poporului evreu. A treia oară este o aluzie la dragostea faţă de Creatorul Lumii. Este corect şi potrivit ca oamenii să îndeplinească aceste porunci. Nu este un secret că există chiar evrei religioşi care nu reuşesc să îndeplinească preceptul important al dragostei faţă de poporul lui Israel.
Bet
Cea de a patra literă a cuvântului ebraic „Teşuvah” (Teşubah”) este „bet”. Ea este prima literă a expresiei ebraice „be-kol”, cuvânt compus dintr-o prepoziţie şi un adjectiv nehotărât, în traducere: „în fiecare”, „pe toate”. „Pe toate căile tale să Îl cunoşti, să te gândeşti la El şi El îi va îndrepta căile” (Mişlei/Proverbele 3,6). Fiecare om trece uneori prin perioade grele, de criză sufletească şi de ademenire. Fiecare om poate păcătui. „Nu există pe lume un om drept care să facă numai fapte bune şi să nu păcătuiască”. Cel mai important lucru este ca fiecare om să ştie chiar şi în clipa comiterii păcatului, că există un Conducător al lumii şi că va trebui să dea socoteală pentru faptele sale în faţa Lui.
În legătură cu fraza de mai sus, înţelepţii noştri au afirmat că fiecare om trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu: „Să-L cunoşti pe Dumnezeu, să ştii să faci fapte pe căile tresate de El – şi vei reuşi”. Ideea este profundă. Greşeşte cel care crede că Dumnezeu îi va permite totul, înaintea tuturor, mai mult decât tuturor celolalţi oameni.
Hei
Ultima literă a cuvântului ebraic „Teşuvah” este „hei”. Ea este prima literă a substantivului ebraic „hakhanah”, în traducere „pregătire” – şi a verbului ebraic „hakhon”, la modul infinitiv în traducere „pregăteşte-te”. „Pregăteşte-te Israele să-L întâmpini pe Dumnezeul tău” (Amos 4,12). Totul depinde de pregătire. Şabat, sărbători, rugăciune – pregătirea pentru îndeplinirea unei porunci divine este la fel de importantă ca însăşi îndeplinirea poruncii (Talmud, Tratatul Avot 84,16). Se pare că drumul care duce spre lumea viitoare este pe lumea aceasta, prin pergătire. Cine şi-a pregătit cele necesare mesei de Şabat, va avea ce mânca de Şabat. Una dintre racilele, relele şi bolile epocii noastre este lipsa pregătirii.
„Avraham i-a dat lui Iţhak tot ceea ce avea” (Bereşit/ Geneza 24,8). Avraham a transmis însuşirile sale distinse şi credinţa sa în Dumnezeu fiului său. Astăzi, când tatăl copiilor este în postura de „ sărman care nu are nimic”, de unde va primi darul sufletesc generaţia nouă?
Cunoaştem povestirea venirii lui Rabi Israel Baal Şem Tov de la târg. Călătoira a durat câteva zile. Când s-a întors acasă, soţia şi copiii l-au întrebat ce a adus de la târg. El a răspuns că este îngrijorat pentru ceea ce va fi întrebat de Dumnezeu ce a adus cu el din lumea aceasta, atunci când va ajunge în lumea cealaltă. Aceasta deoarece târgul este o pildă pentru târgul vieţii, care durează 70-80 de ani, şi este scris: „Pregăteşte-te Israele să-L întâmpini pe Dumnezeul tău”.
Trebuie să realizăm o corijare fundamentală, conform comentariului la literele cuvântului ebraic Teşuvah.
“Şi pentru toate păcatele, Doamne Dumnezeule al-iertărilor! Iartă-ne, ingăduie-ne, desvinovăţeşte-ne!” (Rugăcinea de Ziua de Ispăşeni)
Rambam (Maimonide sau Rabi Moşe ben Maimon) în cartea sa „Halahot Teşuva” (Normele halahice ale pocăinţei), capitolul 85, paragraful 3, defineşte conţinutul pocăinţei. Păcătosul trebuie să-şi lase deoparte păcatul, să-l părăsească definitiv, să-l şteargă din gândurile sale şi să hotărască din tot puterea sufletului şi inimii să nu mai facă acest păcat, aşa cum este scris: „Păcătosul îşi va schimba calea” – şi va recunoaşte şi va părăsi spiritul rău.
Pocăinţa este un act conştient, individual. Fiecare om îşi are calea sa proprie de a se pocăi. Cu toate acestea, este evident că prezenţa elementelor menţionate mai sus este obligatorie în fiecare caz. Se spune că rabinul Meşulam Zusia din Annapol, unul dintre drepţii („ţadikim”) binecunoscuţi în hasidism, ar fi afirmat odată în luna Elul că este adevărat că aceasta este o perioadă potrivită pentru pocăinţă. Dar, întrucât nu avem posibilitatea de a ajunge la o pocăinţă completă, trebuie să ne străduim ca cel puţin să ne îndeplinim poruncile la care fac aluzie literele cuvântului „Teşuvah” – şi poate că ne vom îndeplini obligaţia pe această cale. Iată prezentarea şi comentarea afirmaţiilor sale, bazate pe literele cuvântului Teşuvah.
„Haftara” înseamnă fragmente din Cărţile Profeţilor citite de Şabat (sâmbătă dimineaţa) la încheierea pericopei din Tora a săptămânii.
Două dintre „haftarot” au denumit Şabatul în care sunt citite, incluzând în denumirea lor şi cuvântul „Şabat”. Este vorba de „Şabat Nahamu” (sâmbăta consolării) şi de „Şabat Teşuvah” (sâmbăta pocăinţei).
„Şabat Teşuvah” este denumit astfel din cauza importanţei sale, deoarece Dumnezeu Însuşi l-a făcut să fie special „ca să îndrepte pe cei greşiţi şi păcătoşi din calea lor” (Psalmi 28,40).
Rambam (Maimonide sau Rabi Moşe ben Maimon) în cartea sa „Halahot Teşuva” (Normele halahice ale pocăinţei), capitolul 85, paragraful 3, defineşte conţinutul pocăinţei. Păcătosul trebuie să-şi lase deoparte păcatul, să-l părăsească definitiv, să-l şteargă din gândurile sale şi să hotărască din tot puterea sufletului şi inimii să nu mai facă acest păcat, aşa cum este scris: „Păcătosul îşi va schimba calea” – şi va recunoaşte şi va părăsi spiritul rău.
Pocăinţa este un act conştient, individual. Fiecare om îşi are calea sa proprie de a se pocăi. Cu toate acestea, este evident că prezenţa elementelor menţionate mai sus este obligatorie în fiecare caz. Se spune că rabinul Meşulam Zusia din Annapol, unul dintre drepţii („ţadikim”) binecunoscuţi în hasidism, ar fi afirmat odată în luna Elul că este adevărat că aceasta este o perioadă potrivită pentru pocăinţă. Dar, întrucât nu avem posibilitatea de a ajunge la o pocăinţă completă, trebuie să ne străduim ca cel puţin să ne îndeplinim poruncile la care fac aluzie literele cuvântului „Teşuvah” – şi poate că ne vom îndeplini obligaţia pe această cale. Iată prezentarea şi comentarea afirmaţiilor sale, bazate pe literele cuvântului Teşuvah.
Tav
Mai întâi litera – „tav”. Cu ea începe cuvântul Teşuvah. Ea este prima literă a adjectivului ebraic TAMIM, în traducere: integru, cinstit, drept, modest, ca şi a substantivului ebraic „tmimut”, în traducere: integritate, dreptate, modestie.
„Fii cinstit cu Domnul Dumnezeul tău” (Devarim / Deuteronomul 18,13)
Măreţia poporului israelit constă în integritate morală şi simplicitate. Se afirmă că „Tora dată de Dumnezeu, învăţătura dreaptă a Domnului Dumnezeu, redă sufletul”. Tora l-a menţionat cu laudă pe patriarhul Iacov, părintele poporului nostru, ca pe un „om integru şi aşezat”, însuşiri care reprezintă un grad important privind înălţarea în viaţă a evreului. Nu este întâmplător că termenul „Im Elokheka” (cu Dumnezeul tău) este menţionat numai referitor la două chestiuni: integritatea („integru fi cu Domnul Dumnezeul tău”) – şi modestia („să fi modest cu Domnul Dumnezeul tău”).
Înţelepţii noştri explică faptul prin aceea că în ambele cazuri pot exista şi aparenţe acoperindu-se ochii oamenilor. De aceea expresia: „Cu Dumnezeul tău” nu este văzut cu ochii, ci este ascuns privirii, dar devotat inimii şi sufletului.
Regretabil este faptul că viaţa este complet diferită în societatea modernă, chiar opusă acestor principii. Etalarea, zgomotul, înşelătoria şi falsul ne urmăresc din toate direcţiile. Revenirea la modul de viaţă evreiesc bazat pe cinste şi modestie ne va însănătoşi trupul şi sufletul.
În acest context sunt potrivite cuvintele autorului cărţii „Hefeţ Haim”. După părerea sa, orice lucru făcut cu zgomot şi paradă este în pericol, exemplu fiind primele table ale Legii. Minciuna şi falsul au nevoie de reclamă zgomotoasă. Spre deosebire de ele, adevărul şi înţelepciunea nu necasită asemenea reclamă.
Şin
Litera „şin” este a doua literă a cuvântului ebraic Teşuvah. Ea este prima literă a verbului ebraic „şave”, în traducere unul dintre sensuri fiind: a imagina, a reprezenta, a vedea pe cineva. „Totdeauna l-am văzut pe Dumnezeu în faţa mea” (Psalmi 16,8). Ha-Ra-Ma (rabinul Moşe Iserles) afirmă în comentariul său la primul paragraf din „Şulhan Aruh” (codul halahic de legi ale iudaismului) că aceasta este o lege fundamentală în iudaism.
Acest punct reprezintă baza înfrânării agoismului existent la fiecare om.
Cărţile de morală din cadrul literaturii moraliste ebraice explică fraza: „Eu mă aflu între Dumnezeu şi voi” (Devarim/ Deuteronom 5,5).
Termenul „eu” apare în acest caz în limba ebraică sub forma „anokhy”. Acest termen indică egoul individual, amintind de termenii ebraici „Ha-any” şi „Ha-anokhyut” frizând egoismul. Deci apare că „Eu”, „eul”, „egoul” meu se află între Dumnezeu şi oameni.
Pentru a evita acest lucru, cărţile de morală iudaică recomandă fiecărui om să se gândească la faptul că Dumnezeu se află în faţa lui oricând şi oriunde – şi că îi vede şi îi cercetează faptele îndeaproape. Orice pas greşit, orice caz de decădere morală, începe de la un aspect mărunt pe care cineva îl consideră dependent numai de el însuşi, fiindcă nu-l vede nimeni şi, prin urmare, este liber să facă orice vrea. Fără să aibă frică de Dumnezeu, respectivul om comite păcate faţă de alţi oameni.
Dacă nu se va gândi şi nu va lua în consideraţie ceea ce este scris: „ochiul vede şi urechea aude iar toate faptele tale sunt î scrise în carte” – nici o forţă nu-l va opri. Societatea pervertită, precum şi teama de reacţiile acesteia, pot corupe orice om determinându-l să se comporte altfel decât îi dictează propria lui conştiinţă. La aceasta s-a referit rabinul Moşe Iserles atunci când a afirmat că cineva „nu trebuie să se ruşineze de oamenii care îşi bat joc de el din cauze credinţei şi rugăciunii sale către Dumnezeu”.
Vav
Cea de a treia literă a cuvântului „Teşuvah” este „vav”. Ea este prima literă a cuvântului compus ebraic (format dintr-o conjuncţie şi un verb) „weahavta”, în traducere „şi ai iubit”. Aflat la timpul trecut, verbul are totuşi sens de timp prezent: „şi să iubeşti”.
„Şi să iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi” (Vayikra/Leviticul 19,18).
Această propoziţie apare în Tora de trei ori. Prima oară apare în forma simplă, clară, care nu necesită explicaţii. A doua oară ea este destinată sublinierii obligaţiei dragostei faţă de străinul care trăieşte în mijlocul poporului evreu. A treia oară este o aluzie la dragostea faţă de Creatorul Lumii. Este corect şi potrivit ca oamenii să îndeplinească aceste porunci. Nu este un secret că există chiar evrei religioşi care nu reuşesc să îndeplinească preceptul important al dragostei faţă de poporul lui Israel.
Bet
Cea de a patra literă a cuvântului ebraic „Teşuvah” (Teşubah”) este „bet”. Ea este prima literă a expresiei ebraice „be-kol”, cuvânt compus dintr-o prepoziţie şi un adjectiv nehotărât, în traducere: „în fiecare”, „pe toate”. „Pe toate căile tale să Îl cunoşti, să te gândeşti la El şi El îi va îndrepta căile” (Mişlei/Proverbele 3,6). Fiecare om trece uneori prin perioade grele, de criză sufletească şi de ademenire. Fiecare om poate păcătui. „Nu există pe lume un om drept care să facă numai fapte bune şi să nu păcătuiască”. Cel mai important lucru este ca fiecare om să ştie chiar şi în clipa comiterii păcatului, că există un Conducător al lumii şi că va trebui să dea socoteală pentru faptele sale în faţa Lui.
În legătură cu fraza de mai sus, înţelepţii noştri au afirmat că fiecare om trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu: „Să-L cunoşti pe Dumnezeu, să ştii să faci fapte pe căile tresate de El – şi vei reuşi”. Ideea este profundă. Greşeşte cel care crede că Dumnezeu îi va permite totul, înaintea tuturor, mai mult decât tuturor celolalţi oameni.
Hei
Ultima literă a cuvântului ebraic „Teşuvah” este „hei”. Ea este prima literă a substantivului ebraic „hakhanah”, în traducere „pregătire” – şi a verbului ebraic „hakhon”, la modul infinitiv în traducere „pregăteşte-te”. „Pregăteşte-te Israele să-L întâmpini pe Dumnezeul tău” (Amos 4,12). Totul depinde de pregătire. Şabat, sărbători, rugăciune – pregătirea pentru îndeplinirea unei porunci divine este la fel de importantă ca însăşi îndeplinirea poruncii (Talmud, Tratatul Avot 84,16). Se pare că drumul care duce spre lumea viitoare este pe lumea aceasta, prin pergătire. Cine şi-a pregătit cele necesare mesei de Şabat, va avea ce mânca de Şabat. Una dintre racilele, relele şi bolile epocii noastre este lipsa pregătirii.
„Avraham i-a dat lui Iţhak tot ceea ce avea” (Bereşit/ Geneza 24,8). Avraham a transmis însuşirile sale distinse şi credinţa sa în Dumnezeu fiului său. Astăzi, când tatăl copiilor este în postura de „ sărman care nu are nimic”, de unde va primi darul sufletesc generaţia nouă?
Cunoaştem povestirea venirii lui Rabi Israel Baal Şem Tov de la târg. Călătoira a durat câteva zile. Când s-a întors acasă, soţia şi copiii l-au întrebat ce a adus de la târg. El a răspuns că este îngrijorat pentru ceea ce va fi întrebat de Dumnezeu ce a adus cu el din lumea aceasta, atunci când va ajunge în lumea cealaltă. Aceasta deoarece târgul este o pildă pentru târgul vieţii, care durează 70-80 de ani, şi este scris: „Pregăteşte-te Israele să-L întâmpini pe Dumnezeul tău”.
Trebuie să realizăm o corijare fundamentală, conform comentariului la literele cuvântului ebraic Teşuvah.
“Şi pentru toate păcatele, Doamne Dumnezeule al-iertărilor! Iartă-ne, ingăduie-ne, desvinovăţeşte-ne!” (Rugăcinea de Ziua de Ispăşeni)
Ce înseamnă legătura dintre bărbat şi femeie, hotărâtă în ceruri
Ce înseamnă legătura dintre bărbat
Şi femeie, hotărâtă în ceruri
(În cinstea zilei de 15 Av)
Există obiceiul de a ne bucura în ziua de 15 Av. Multe perechi se căsătoresc în această zi, întrucât învăţaţii noştri au spus în tratatul Taanit din Talmud: „Poporul lui Israel nu are zile mai vesele decât 15 Av şi Iom Kipur.”
Ce înseamnă o unire matrimonială reuşită? În Tora sunt câteva cazuri de acest fel, de unire între bărbat şi femeie realizate datorită unei fapte bune. Eliezer, robul lui Avraham, o întâlneşte pe Rivka lângă o fântână, atunci când ea îi dă să bea apă şi îi adapă cămilele. Ea era o fată tânără, care ajuta oameni mai puternici decât ea, ba chiar şi cămilele – şi pentru aceasta primeşte o compensaţie. Mai mult, ea le propune să vină să doarmă în casa ei – respectiv în casa părinţilor ei – iar acolo s-a născut ideea căsătoriei ei cu patriarhul Iţhak.
úîĺđä
Iacov a ajuns în ţara fiilor lui Kedem şi se temea şi iată că vede o fântână pe câmp. Rahel fiica lui Lavan vine cu oile. Iacov a văzut-o pe Rahel, a dat la o parte piatra de pe gura fântânii şi a adăpat turma de oi a lui Lavan, fratele mamei sale. Aici s-a născut ideea căsătoriei patriarhului Iacov, care, în cele din urmă le-a luat de soţii pe Lea şi Rahel.
Moşe, profetul nostru, a fugit din Egipt şi a ajuns în Midian. Acolo a „şezut lângă o fântână”, iar fiicele lui Ithro au venit „şi au adus o cofă şi au umplut jgheabul... pentru a adăpa turma tatălui lor.” Au venit păstorii şi au alungat fetele din acel loc până când „s-a ridicat Moşe şi le-a salvat şi le-a adăpat turma”. Iar fetele se întorc la casa tatălui lor şi îi povestesc acestuia ce li s-a întâmplat, iar Ithro le spune: „Chemaţi-l pe acel om să vină în casa mea să mănânce pâine”.
Comentariul lui Raşi (Rabi Şlomo Iţhaki) este: „pâine inseamnă femeie”, cea ce înseamnă că aici a apărut ideea căsătoriei profetului nostru Moşe, care a luat-o de soţie pe Ţipora, fiica lui Ithro.
Din fapte bune nu s-au născut numai căsătorii. Conducători ai poporului lui Israel s-au născut şi ei din fapte bune.
Se pune întrebarea, ce lucru atât de important include o faptă bună, într-atâta încât ea stabileşte şi hotărăşte definitiv asupra unei căsătorii, sau transformă un om în conducător al întregului popor al lui Israel, mai mult decât alte calităţi? În ceea ce priveşte o „faptă bună” chestiunea este în a duce jugul greului în sentimentul colaborării, în garanţia reciprocă. Numai cine poartă jugul greului în relaţiile cu partenerul său şi cu toată lumea, numai cine poate să fie partener asociat la tot ce se întâmplă, la bine sau la rău, numai cine se poate îndurera într-adevăr de durerea prietenului său şi se poate bucura de bucuria lui, numai un asemenea om poate fi conducător al poporului lui Israel. Cineva poate fi omul cel mai mare din generaţia sa, poate fi un om cu multe calităţi, dar aceasta nu-l transformă în conducătorul maselor, întrucât indicatorul este participarea cu dragoste la fapte bune şi la construirea lumii dreptăţii.
De fapt, acesta este secretul unirii matrimoniale între bărbat şi femeie, „într-o faptă bună” aşa cum ne-au învăţat înţelepţii noştri. Numai atunci când cei doi parteneri pot duce jugul greului împreună, unul cu celălalt, numai atunci când unul participă din tot sufletul la durerea şi bucuria cleuilalt; numai în acest caz se poate spune că aceasta este o pereche hotărâtă în ceruri; numai atunci se poate spune că această pereche va continua să trăiască frumos, în armonie, împreună. Şi în acest caz, în realizarea unei uniri matrimoniale indicele principal este capacitatea de a face fapte bune, ducerea jugului greului, colaborare totală.
Este ceea ce găsim de fapt la sfinţii noştri strămoşi, al căror punct de vedere era potrivirea prin fapte bune, salvare, sentiment de colaborare şi grijă.
Este cunoscut o afirmaţie a regretatului rabin Dessler în problema atingerii nivelului dragostei. Acest nivel este atins nu primind ceva ci oferind ceva, iar acest dar, ducerea greului jugului comun oferă dragostea. Aceasta este şi reţeta pentru o viaţă bună şi fericită.
Tatăl meu, de binecuvântată amintire, spunea totdeauna tinerilor perechi înaintea cununiei, că fiecare dintre soţi trebuie să înveţe din cartea „Şulhan Aruh” (codul de legi al Iudaismului), nu ceea ce are dreptul să primească în conformitate cu normele halahice ci ceea ce trebuie şi este obligat să ofere partenerului sau partenerei. Numai în acest fel, cu ajutorul lui Dumnezeu, le este promisă celor doi soţi o viaţă de fericire şi onoare, o viaţă de binecuvântare şi reuşită, o viaţă de pace în căsnicie.
Şi femeie, hotărâtă în ceruri
(În cinstea zilei de 15 Av)
Există obiceiul de a ne bucura în ziua de 15 Av. Multe perechi se căsătoresc în această zi, întrucât învăţaţii noştri au spus în tratatul Taanit din Talmud: „Poporul lui Israel nu are zile mai vesele decât 15 Av şi Iom Kipur.”
Ce înseamnă o unire matrimonială reuşită? În Tora sunt câteva cazuri de acest fel, de unire între bărbat şi femeie realizate datorită unei fapte bune. Eliezer, robul lui Avraham, o întâlneşte pe Rivka lângă o fântână, atunci când ea îi dă să bea apă şi îi adapă cămilele. Ea era o fată tânără, care ajuta oameni mai puternici decât ea, ba chiar şi cămilele – şi pentru aceasta primeşte o compensaţie. Mai mult, ea le propune să vină să doarmă în casa ei – respectiv în casa părinţilor ei – iar acolo s-a născut ideea căsătoriei ei cu patriarhul Iţhak.
úîĺđä
Iacov a ajuns în ţara fiilor lui Kedem şi se temea şi iată că vede o fântână pe câmp. Rahel fiica lui Lavan vine cu oile. Iacov a văzut-o pe Rahel, a dat la o parte piatra de pe gura fântânii şi a adăpat turma de oi a lui Lavan, fratele mamei sale. Aici s-a născut ideea căsătoriei patriarhului Iacov, care, în cele din urmă le-a luat de soţii pe Lea şi Rahel.
Moşe, profetul nostru, a fugit din Egipt şi a ajuns în Midian. Acolo a „şezut lângă o fântână”, iar fiicele lui Ithro au venit „şi au adus o cofă şi au umplut jgheabul... pentru a adăpa turma tatălui lor.” Au venit păstorii şi au alungat fetele din acel loc până când „s-a ridicat Moşe şi le-a salvat şi le-a adăpat turma”. Iar fetele se întorc la casa tatălui lor şi îi povestesc acestuia ce li s-a întâmplat, iar Ithro le spune: „Chemaţi-l pe acel om să vină în casa mea să mănânce pâine”.
Comentariul lui Raşi (Rabi Şlomo Iţhaki) este: „pâine inseamnă femeie”, cea ce înseamnă că aici a apărut ideea căsătoriei profetului nostru Moşe, care a luat-o de soţie pe Ţipora, fiica lui Ithro.
Din fapte bune nu s-au născut numai căsătorii. Conducători ai poporului lui Israel s-au născut şi ei din fapte bune.
Se pune întrebarea, ce lucru atât de important include o faptă bună, într-atâta încât ea stabileşte şi hotărăşte definitiv asupra unei căsătorii, sau transformă un om în conducător al întregului popor al lui Israel, mai mult decât alte calităţi? În ceea ce priveşte o „faptă bună” chestiunea este în a duce jugul greului în sentimentul colaborării, în garanţia reciprocă. Numai cine poartă jugul greului în relaţiile cu partenerul său şi cu toată lumea, numai cine poate să fie partener asociat la tot ce se întâmplă, la bine sau la rău, numai cine se poate îndurera într-adevăr de durerea prietenului său şi se poate bucura de bucuria lui, numai un asemenea om poate fi conducător al poporului lui Israel. Cineva poate fi omul cel mai mare din generaţia sa, poate fi un om cu multe calităţi, dar aceasta nu-l transformă în conducătorul maselor, întrucât indicatorul este participarea cu dragoste la fapte bune şi la construirea lumii dreptăţii.
De fapt, acesta este secretul unirii matrimoniale între bărbat şi femeie, „într-o faptă bună” aşa cum ne-au învăţat înţelepţii noştri. Numai atunci când cei doi parteneri pot duce jugul greului împreună, unul cu celălalt, numai atunci când unul participă din tot sufletul la durerea şi bucuria cleuilalt; numai în acest caz se poate spune că aceasta este o pereche hotărâtă în ceruri; numai atunci se poate spune că această pereche va continua să trăiască frumos, în armonie, împreună. Şi în acest caz, în realizarea unei uniri matrimoniale indicele principal este capacitatea de a face fapte bune, ducerea jugului greului, colaborare totală.
Este ceea ce găsim de fapt la sfinţii noştri strămoşi, al căror punct de vedere era potrivirea prin fapte bune, salvare, sentiment de colaborare şi grijă.
Este cunoscut o afirmaţie a regretatului rabin Dessler în problema atingerii nivelului dragostei. Acest nivel este atins nu primind ceva ci oferind ceva, iar acest dar, ducerea greului jugului comun oferă dragostea. Aceasta este şi reţeta pentru o viaţă bună şi fericită.
Tatăl meu, de binecuvântată amintire, spunea totdeauna tinerilor perechi înaintea cununiei, că fiecare dintre soţi trebuie să înveţe din cartea „Şulhan Aruh” (codul de legi al Iudaismului), nu ceea ce are dreptul să primească în conformitate cu normele halahice ci ceea ce trebuie şi este obligat să ofere partenerului sau partenerei. Numai în acest fel, cu ajutorul lui Dumnezeu, le este promisă celor doi soţi o viaţă de fericire şi onoare, o viaţă de binecuvântare şi reuşită, o viaţă de pace în căsnicie.
Doliul în ziua de 9 Av
TISA-BE-AV
Anularea cauzelor care au dus la distrugerea
Templului va duce la reclădirea
Templului viitor
Înţelepţii noştri ne explică pentru ce şi de ce păstrăm doliul în ziua de 9 Av şi trebuie să postim. „În ziua de 9 Av s-a hotărât ca strămoşii noştri să fie pedepsiţi să nu intre în Ţara Promisă şi, au fost distruse primul Templu şi cel de al doilea Templu” (Talmud, Tratatul Taanit 26,2). Păcatul iscoadelor trimise de Moşe în Ereţ Israel a căpătat expresie în plânsul colectiv al poporului în noaptea de 9 Av în pustiu. „Şi s-a ridicat tot neamul, şi şi-au înălţat glasurile şi poporul a plâns în acea noapte”. (Tanah, Cartea Bamidbar / Numeri 14). Rezultatul a fost că Dumnezeu a spus „Plânsetul vostru a fost în zadar, Eu voi impune asupra voastră un plâns de-a lungul generaţiilor” (Talmud, Tratatul Taanit 29,1).
„De ce a fost distrus primul Templu? Pentru că aveau loc ceremonii idolatre în interiorul său, cazuri de promiscuitate şi vărsare de sânge. Dar de ce a fost distrus şi cel de al doilea Templu? Pentru că atunci evreii se ocupau cu studiul Torei, cu îndeplinirea poruncilor divine şi cu fapte bune? Pentru că atunci a existat ură gratuită” (Talmud, Tratatul Ioma 9,2).
În zilele noastre la 9 Av trebuie să ne facem un bilanţ sufletesc naţional şi individual şi să facem un act de corectare morală în privinţa relaţiei noastre cu Ereţ Israel, Ţara Făgăduinţei şi, pe această cale să înlăturăm slăbiciunea arătată de iscoade şi de generaţia lor prin lipsa de credinţă în posibilitatea de a moşteni această ţară. Mai mult, trebuie să ne întărim şi să facem eforturi, să învăţăm şi să fim noi înşine convinşi că Ereţ Israel, ţara lui Israel aparţine numai poporului lui Israel şi nici unui alt popor. Dacă vom fi convinşi noi înşine, acest lucru îi va convinge şi pe duşmanii poporului nostru. Trebuie să ne facem un bilanţ sufletesc general şi particular atât în privinţa relaţiilor între oameni la nivelul masei şi publicului cât şi la nivel familial şi personal şi să anihilăm ura gratuită lipsită de motive reale, de orice fel ar fi ea.
Să iubim creaturile Domnului, şi poporul nostru, şi pe fiecare fiu şi fiică a naţiunii, pe care Dumnezeu a ales-o cu dragoste.
Prin iubire gratuită, nemotivată, vom beneficia în curând să vedem clădirea completă a Templului şi vom vedea cu ochii noştri îndeplinirea cuvintelor profetului:
„Astfel a spus Domnul Dumnezeu, postul al patrulea, postul al cincilea, postul al şaptelea, şi postul al zecelea se vor transforma în zile de bucurie şi sărbători, iar adevărul şi pacea se vor iubi” (Tanah, cartea profetului Zaharia 8,19).
Îmi amintesc de o poveste sau o legendă despre împăratul Napoleon. Se spune că el s-ar fi travestit în om de rând într-o seară. Aşa deghizat a plecat să vadă ce se întâmplă în împrejurimi. Astfel ar fi ajuns în cartierul evreiesc. Spre marea lui mirare, el a văzut evreii adunaţi în sinagogă şezând la pământ, ţinând cărţi în mâini şi citind din ele pe o melodie tristă, cu glasuri de plânset izvorând din adâncul inimilor. Napoleon a fost surprins. El nu auzise să fi fost luată vreo măsură împotriva evreilor din partea locului. Când a întrebat care este cauza plânsului şi a vaietelor i s-a răspuns că doliul este pentru distrugerea Templului, în urmă cu 1800 de ani. La început, împăratul nu şi-a crezut urechilor, dar după ce a auzit mai multe lucruri ar fi spus (povesteşte legenda): „Acum am înţeles de ce voi sunteţi poporul veşnic. Aţi văzut împărăţii şi regate care ajunseseră în culmea puterii şi au căzut, s-au prăbuşit, s-au prefăcut în cenuşă pentru vecie. Eu sunt sigur că voi veţi continua să trăiţi, să existaţi, şi după ce eu şi împărăţia mea vom dispărea de pe faţa pământului, de pe arena istoriei. În cele din urmă, vă veţi întoarce în Ereţ Israel şi veţi reconstrui Templul. Nu ştiu când se va petrece acest lucru, poate peste o sută de ani, poate peste două sute de ani, dar sunt sigur că se va petrece într-o zi”.
Adevărul este că această idee a fost exprimată demult de către înţelepţii noştri. „Cel care poartă doliu după Ierusalim, va beneficia şi-l va vedea în bucurie.”
Conştiinţa doliului este elementul care aduce mântuirea.
Cine a simţit durerea exilului, precum şi cine ştie că situaţia actuală nu este bună, are speranţa mântuirii, şi în cele din urmă, această speranţă se va transforma în realitate.
Norme halahice de comportare
În ziua de Tişa Be-Av (9 Av)
De la începutul lunii Av şi până la ieşirea din postul de Tişa Be-Av (9 Av), în acest an pe data de 14/08/05 ora 19:56, ne abţinem de la orice lucru care poate produce bucurie inclusiv baia făcută de plăcere. În aceste zile este interzisă cumpărarea de lucruri noi de îmbrăcăminte, chiar dacă scopul este de a le îmbrăca după 9 Av. Nu se consumă carne şi nu se bea vin, afară de zilele de Şabat şi zile de ospeţe speciale, de exemplu cele organizate pentru ceremonia de Brith-Mila.
În seara de ajun de 9 Av, sămbătă 13/08/05 masa despărţitoare de post trebuie încheiată până la orele 19,00, după care se merge la sinagogă la rugăciunea de seară. Se descalţă încălţămintea, se face rugăciunea cu voce joasă, se şade pe podea sau pe băncile răsturnate ale sinagogii şi se citeşte cartea „Eikha” din Scrieri (Tanah), cu o melodie tristă. La ieşirea din sinagogă nu se spune „Şhalom”, nici nu sunt folosite alte forme de salutare ale cunoscuţilor, şi fiecare se comportă în conformitate cu obiceiurile de doliu.
Spre deosebire de alte zile, la rugăciunea de dimineaţă nu se îmbracă „talit” (şal de rugăciune) şi nu se pun „tefilin” (filacterii de rugăciune) decât înaintea rugăciunii de „Minha” (din amurg), când se îmbracă „talit” şi se pun „tefilin”.
Speranţa noastră este ca aceste zile să se transforme în zile de bucurie chiar din acest an.
Anularea cauzelor care au dus la distrugerea
Templului va duce la reclădirea
Templului viitor
Înţelepţii noştri ne explică pentru ce şi de ce păstrăm doliul în ziua de 9 Av şi trebuie să postim. „În ziua de 9 Av s-a hotărât ca strămoşii noştri să fie pedepsiţi să nu intre în Ţara Promisă şi, au fost distruse primul Templu şi cel de al doilea Templu” (Talmud, Tratatul Taanit 26,2). Păcatul iscoadelor trimise de Moşe în Ereţ Israel a căpătat expresie în plânsul colectiv al poporului în noaptea de 9 Av în pustiu. „Şi s-a ridicat tot neamul, şi şi-au înălţat glasurile şi poporul a plâns în acea noapte”. (Tanah, Cartea Bamidbar / Numeri 14). Rezultatul a fost că Dumnezeu a spus „Plânsetul vostru a fost în zadar, Eu voi impune asupra voastră un plâns de-a lungul generaţiilor” (Talmud, Tratatul Taanit 29,1).
„De ce a fost distrus primul Templu? Pentru că aveau loc ceremonii idolatre în interiorul său, cazuri de promiscuitate şi vărsare de sânge. Dar de ce a fost distrus şi cel de al doilea Templu? Pentru că atunci evreii se ocupau cu studiul Torei, cu îndeplinirea poruncilor divine şi cu fapte bune? Pentru că atunci a existat ură gratuită” (Talmud, Tratatul Ioma 9,2).
În zilele noastre la 9 Av trebuie să ne facem un bilanţ sufletesc naţional şi individual şi să facem un act de corectare morală în privinţa relaţiei noastre cu Ereţ Israel, Ţara Făgăduinţei şi, pe această cale să înlăturăm slăbiciunea arătată de iscoade şi de generaţia lor prin lipsa de credinţă în posibilitatea de a moşteni această ţară. Mai mult, trebuie să ne întărim şi să facem eforturi, să învăţăm şi să fim noi înşine convinşi că Ereţ Israel, ţara lui Israel aparţine numai poporului lui Israel şi nici unui alt popor. Dacă vom fi convinşi noi înşine, acest lucru îi va convinge şi pe duşmanii poporului nostru. Trebuie să ne facem un bilanţ sufletesc general şi particular atât în privinţa relaţiilor între oameni la nivelul masei şi publicului cât şi la nivel familial şi personal şi să anihilăm ura gratuită lipsită de motive reale, de orice fel ar fi ea.
Să iubim creaturile Domnului, şi poporul nostru, şi pe fiecare fiu şi fiică a naţiunii, pe care Dumnezeu a ales-o cu dragoste.
Prin iubire gratuită, nemotivată, vom beneficia în curând să vedem clădirea completă a Templului şi vom vedea cu ochii noştri îndeplinirea cuvintelor profetului:
„Astfel a spus Domnul Dumnezeu, postul al patrulea, postul al cincilea, postul al şaptelea, şi postul al zecelea se vor transforma în zile de bucurie şi sărbători, iar adevărul şi pacea se vor iubi” (Tanah, cartea profetului Zaharia 8,19).
Îmi amintesc de o poveste sau o legendă despre împăratul Napoleon. Se spune că el s-ar fi travestit în om de rând într-o seară. Aşa deghizat a plecat să vadă ce se întâmplă în împrejurimi. Astfel ar fi ajuns în cartierul evreiesc. Spre marea lui mirare, el a văzut evreii adunaţi în sinagogă şezând la pământ, ţinând cărţi în mâini şi citind din ele pe o melodie tristă, cu glasuri de plânset izvorând din adâncul inimilor. Napoleon a fost surprins. El nu auzise să fi fost luată vreo măsură împotriva evreilor din partea locului. Când a întrebat care este cauza plânsului şi a vaietelor i s-a răspuns că doliul este pentru distrugerea Templului, în urmă cu 1800 de ani. La început, împăratul nu şi-a crezut urechilor, dar după ce a auzit mai multe lucruri ar fi spus (povesteşte legenda): „Acum am înţeles de ce voi sunteţi poporul veşnic. Aţi văzut împărăţii şi regate care ajunseseră în culmea puterii şi au căzut, s-au prăbuşit, s-au prefăcut în cenuşă pentru vecie. Eu sunt sigur că voi veţi continua să trăiţi, să existaţi, şi după ce eu şi împărăţia mea vom dispărea de pe faţa pământului, de pe arena istoriei. În cele din urmă, vă veţi întoarce în Ereţ Israel şi veţi reconstrui Templul. Nu ştiu când se va petrece acest lucru, poate peste o sută de ani, poate peste două sute de ani, dar sunt sigur că se va petrece într-o zi”.
Adevărul este că această idee a fost exprimată demult de către înţelepţii noştri. „Cel care poartă doliu după Ierusalim, va beneficia şi-l va vedea în bucurie.”
Conştiinţa doliului este elementul care aduce mântuirea.
Cine a simţit durerea exilului, precum şi cine ştie că situaţia actuală nu este bună, are speranţa mântuirii, şi în cele din urmă, această speranţă se va transforma în realitate.
Norme halahice de comportare
În ziua de Tişa Be-Av (9 Av)
De la începutul lunii Av şi până la ieşirea din postul de Tişa Be-Av (9 Av), în acest an pe data de 14/08/05 ora 19:56, ne abţinem de la orice lucru care poate produce bucurie inclusiv baia făcută de plăcere. În aceste zile este interzisă cumpărarea de lucruri noi de îmbrăcăminte, chiar dacă scopul este de a le îmbrăca după 9 Av. Nu se consumă carne şi nu se bea vin, afară de zilele de Şabat şi zile de ospeţe speciale, de exemplu cele organizate pentru ceremonia de Brith-Mila.
În seara de ajun de 9 Av, sămbătă 13/08/05 masa despărţitoare de post trebuie încheiată până la orele 19,00, după care se merge la sinagogă la rugăciunea de seară. Se descalţă încălţămintea, se face rugăciunea cu voce joasă, se şade pe podea sau pe băncile răsturnate ale sinagogii şi se citeşte cartea „Eikha” din Scrieri (Tanah), cu o melodie tristă. La ieşirea din sinagogă nu se spune „Şhalom”, nici nu sunt folosite alte forme de salutare ale cunoscuţilor, şi fiecare se comportă în conformitate cu obiceiurile de doliu.
Spre deosebire de alte zile, la rugăciunea de dimineaţă nu se îmbracă „talit” (şal de rugăciune) şi nu se pun „tefilin” (filacterii de rugăciune) decât înaintea rugăciunii de „Minha” (din amurg), când se îmbracă „talit” şi se pun „tefilin”.
Speranţa noastră este ca aceste zile să se transforme în zile de bucurie chiar din acest an.
Şavuot – Sărbătoarea Predării Torei
De la ieşirea din Egipt până astăzi, suntem martorii unei dispute şi neînţelegeri în rândul diferitelor grupuri care se confruntă între ele. Numai o singură dată am reuşit să ajungem la unitate deplină şi adevărată: în cinstea primirii Torei, de sărbătoarea de Şavuot. Atunci, când poporul lui Israel s-a adunat lângă Muntele Sinai, era „ca un singur om, cu o singură inimă.”
Aceasta nu este numai o mărturie istorică. Povestirea include un mesaj profund. Unitatea poporului evreu poate exista numai pe baza Torei, care i-a fost dată pe Muntele Sinai. Fără această bază putem greşi considerându-ne sau fiii unui singur popor, sau un amestec de oameni diferiţi, din culturi şi etnii care nu au nimic comun între ele. Este foarte greu, chiar imposibil, de a considera şi de a ne referi la poporul evreu pe baza categoriilor naţionale general-acceptate. De exemplu, poporul român include pe locuitorii României, vorbitori de limba română, care se identifică cu cultura română, etc.
Dacă cineva s-a născut în America, în calitate de nepot al unui imigrant din România, dar nu a vizitat România niciodată, nu vorbeşte limba română, şi nu cunoaşte cultura românească, el nu poate fi considerat român, ci american din toate punctele de vedere.
Numai în cadrul poporului evreu poate exista o situaţie diferită. Persoane care locuiesc în România, în America, sau în alte ţări ale lumii, vorbind limbi diferite şi trăind în conformitate cu norme şi obiceiuri culturale diferite, sint considerate totuşi ca aparţinând unuia şi aceluiaşi popor: poporul evreu.
Veţi afirma că fiii poporului evreu aparţin aceleiaşi rase? Această afirmaţie nu este adevărată. De-a lungul generaţiilor, s-au alăturat poporului evreu – prin intermediul trecerii la iudaism în conformitate cu normele halahice – persoane aparţinând diferitelor popoare şi rase, iar aceşti oameni sunt consideraţi evrei din toate punctele de vedere. Sau, poate, toţi evreii ar putea fi definiţi ca practicanţi ai uneia şi aceleiaşi religii? Nici această definiţie nu este corectă, deoarece este evreu şi cel care nu este religios şi nu îndeplineşte comandamentele din Tora. Chiar şi evreul care a părăsit religia iudaică şi atrecut la altă religie este considerat evreu, respectiv „evreu convertit” sau „evreu botezat”: el nu are nevoie de o ceremonie specială pentru a reveni la iudaism.
Care este, aşadar elementul care leagă pe toţi fiii poporului evreu?
Într-adevăr, identitatea evreiască este unică şi nu are pereche în lume. Ea nu are la bază naţionalitatea, rasa sau religia. Identitatea evreiască rezultă din suflet, din sensibilitatea specială pe care ne-au lăsat-o moştenire strămoşii noştri Avraham, Iţhak şi Iacov, precum şi din legământul care a fost încheiat cu noi atunci când ne-am aflat la poalele Muntelui Sinai şi am primit Tora. În cadrul acestei revelaţii sinaitice a fost încheiat un legământ special, unic în felul său, între Dumnezeu şi poporul evreu. Creatorul lumii ne-a ales dintre toate popoarele şi ne-a stabilit destinaţia de regat de preoţi şi neam sfânt.
Noi suntem evrei pentru că esenţa noastră sufletească internă este evreiască. Însuşi actul existenţei noastre ca evrei nu este legat de fapte, limbă, domiciliu şi cultură. Dacă cineva s-a născut evreu el duce cu sine elementul evreiesc, sufletul evreiesc, şi este o parte integrantă din poporul evreu.
(Dumnezeu a acordat acest drept şi persoanelor care se alătură acestui legământ în conformitate cu normele halahice – „gherim”).
Acesta este izvorul unităţii evreieşti, unitate care nu este condiţionată cu nimic. Aceasta este o legătură pură între un evreu şi alt evreu, prin puterea faptului că în inima fiecăruia dintre noi, se află acel element evreiesc prin care suntem egali cu toţii.
Pentru ca iudaismul nostru să fie cunoscut şi conştient, este necesar să adoptăm componente ale vieţii evreieşti: Tora, tradiţie, cultura iudaică şi altele. Pe această cale, noi umplem lumea noastră interioară cu conţinut iudaic şi se creează potrivirea între esenţa noastră interioară şi modul nostru de viaţă, conştiinţa şi sentimentele noastre. Dar chiar dacă există discrepanţe între conştiinţa iudaică a diferitelor părţi a poporului nostru, acest fapt nu poate modifica însăşi coeziunea interioară care uneşte pe toţi. Tora, învăţătura poporului nostru, este sursa unităţii evreieşti şi ea trebuie întărită şi respectată.
HAG ŞAVUOT SAMEAH
Şavuot – Sărbătoarea Predării Torei
Studiul Torei şi respectarea comandamentelor din Tora
Tora nu spune clar când cade sărbătoarea de Şavuot, aşa cum spune despre alte sărbători. De exemplu, despre sărbătoarea de Pesah se spune în cartea Şemot (Exodul) 12,18: „În cea de a paisprezecea zi a primei luni seara să mâncaţi azime”. Despre sărbătoarea de Sucot se spune în cartea Vaykra (Leviticul) 23,34: În cea de a cincisprezecea zi a lunii a şaptea este sărbătoarea de Sucot (Sărbătoarea Colibelor). În privinţa sărbătorii de Şavuot, în Tora nu este înscrisă data exactă la care este celebrată, ci este menţionată în legătură cu numărătoarea „omerului”, socotindu-se zilele începând de la sărbătoarea de Pesah până la încheierea numărătorii a şapte săptămâni. După aceasta urmează sărbătoarea de Şavuot. Pe această cale, numărătoarea „omerului” leagă sărbătoarea de Pesah de sărbătoarea de Şavuot şi transformă sărbătoarea de Şavuot – sărbătoarea primirii Torei – în culmea spirituală a sărbătorii eliberării.
HaRaN (Rabeinu Nissim)a explicat sensul numărătorii „omerului” în tratatul talmudic Pesahim 28,1. În explicaţiile sale, el s-a bazat pe un midraş în care se povesteşte că fiii lui Israel l-au întrebat pe Moşe: „Când ne vom ruga lui Dumnezeu şi Îl vom cinsti pe munte – respectiv, când ne va fi dată Tora? El le-a răspuns că peste cincizeci de zile, iar fiii lui Israel au început să numere zilele, zi de zi, fiecare pentru el însuşi”.
Salvarea din Egipt a aruncat jugul robiei de pe poporul lui Israel, dar pe această cale ei s-au transformat numai în robi eliberaţi şi nimic mai mult. Ei încă nu cunoşteau conţinutul pozitiv al libertăţii. Aceşti oameni au reuşit să ajungă la sensul propriu al libertăţii numai în clipa Revelaţiei Sinaitice. După cum s-a afirmat în cartea Devarim (Deuteronomul) 27,9: „Astăzi, prin aceasta aţi devenit popor”. Din această frază rezultă specificul poporului evreu, diferit de celelalte popoare. Toate popoarele au apărut înainte de apariţia Învăţăturilor lor, dar apariţia poporului lui Israel a fost precedată de învăţătura sa, de apariţia şi primirea Torei. Această concepţie asupra poziţiei Torei şi a relaţiei între Tora şi poporul lui Israel limitează şi reduce cercetarea explicării cauzelor îndeplinirii poruncilor divine („miţvot”). Explicaţiile poruncilor divine de către învăţaţi, nu au fost date decât pentru a apropia aceste porunci divine de gândirea noastră logică şi a le face să fie pe înţelesul nostru în măsura redusă în care mintea omenească le poate pricepe.
Înaintaşii noştri din alte generaţii ne-au învăţat să recunoaştem că gândirea şi puterea minţii noastre sunt limitate, şi că trebuie să fim atenţi atunci când respingem lucruri care nu pot fi înţelese de mintea noastră. De aceea, nu trebuie să legăm respectarea poruncilor Torei de înţelegerea sensului lor. Noi învăţăm acest lucru din comportarea patriarhului Avraham, părintele nostru, în cazul sacrificării lui Iţhak.
Patriarhul Avraham ne-a învăţat că, pentru a înţelege poruncile lui Dumnezeu, trebuie întâi de toate să le îndeplinim. Pe calea îndeplinirii poruncilor lui Dumnezeu – şi nu pe calea şovăirilor asupra îndeplinirii lor – a reuşit Avraham să le înţeleagă, întrucât Dumnezeu i-a spus: „Înalţă-l şi nu-l înjunghia pe Iţhak, fiul tău”. Patriarhul Avraham a transmis această comportare de credinţă în Dumnezeu urmaşilor săi. Ea a căpătat expresie în cuvintele spuse de fiii lui Israel în clipa Revelaţiei Sinaitice, care au premers faptului în sine, respectiv îndeplinirea poruncilor divine în conformitate cu înţelegerea lor. Ei au spus: „Să facem şi să auzim”, deci fapta este poarta care deschide drumul spre înţelegere.
Orice început este greu
Fiecare om are tendinţa de a se perfecţiona şi a-şi adăuga cunoştinţe diverse, însă adeseori unii oameni nu îndrăznesc să înceapă să înveţe, de teamă că nu-şi vor putea termina studiile. De aceea secretul studiilor este parcurgerea lor treptată, fază după fază. Acest aşa-numit „secret” a fost cunoscut de înaintaşii noştri. Învăţaţii noştri au spus: Acest neînvăţat a intrat în sinagogă şi i-a văzut că învaţă Tora. El i-a întrebat: „Cum poate cineva să înceapă să înveţe Tora?” Cei care învăţau i-au răspuns: „Mai întâi citeşte din cartea de rugăciune (Sidur), după aceea din Tora, după aceea din regulile de comportare (Halaha), după aceea din legende (Agadot)”. Pentru că a auzit aceste lucruri (respectivul neînvăţat) şi-a spus lui însuşi „Când voi învăţa toate acestea?”. Şi a renunţat la ideea (de a învăţa) şi a părăsit Beit-Midraşul. (Midraş Tanhuma, 41).
Deci acest om atunci când a văzut cât are de învăţat, a renunţat, a deznădăjduit. Cantitatea uriaşă a materiei pe care trebuia s-o înveţe l-a făcut să renunţe, pentru că totul i se părea prea îndepărtat şi prea greu. De aceea, el s-a retras şi a renunţat complet. Acest caz ne învaţă că majoritatea celor care nu au ajuns la realizări concrete în studiu, poate că nu erau lipsiţi de bunăvoinţă, ci de răbdarea de a persevera în studiu. Ei au văzut întreaga Tora în faţa ochilor şi li s-a părut că nu o vor putea învăţa în întregime, nu au îndrăznit să creadă acest lucru. Cu toate acestea, aşa cum sunt persoane care simt teama continuării, sunt şi persoane care simt teama începutului. Înţelepţii noştri au explicat acest lucru printr-un exemplu deosebit de potrivit. „Cazul unei bucăţi de pâine atârnată de o grindă la marginea tavanului unei case. Cel prost a întrebat: Cine o poate da jos? Cel deştept a spus: Dar oare nu a fost pusă acolo de cineva? Eu voi aduce o scară şi o voi da jos. În acelaşi mod, prostul spune: Cine poate să înveţe toată Tora (învăţătura) care se află în inima şi în mintea unui învăţat? Iar cel deştept spune: Dar acesta oare nu a învăţat-o de la altul? Iată, voi învăţa două norme halahice astăzi şi două norme halahice mâine – şi tot aşa în fiecare zi – până voi învăţa toată Tora” (Midraş Vayikra Raba 19).
Atât prostul cât şi deşteptul văd bucata de pâine, spânzurată undeva sus în aer, mult mai sus decât locul în care se află ei. Numai că prostul se sperie de faptul că nu poate întinde mâna pentru a o lua, renunţă la ea, rămâne flămând, iar bucata de pâine rămâne la locul ei. În schimb, deşteptul vede bucata de pâine atârnată sus, dar nu se teme şi nu renunţă ci caută o cale pentru a o lua. Din însuşi faptul că bucata de pâine este atârnată, el învţă că cineva a atârnat-o acolo şi ajunge la concluzia că poate fi dată jos. Acest caz ne învaţă că că nu trebuie să ne temem şi să renunţăm la ceva din cauza unei dificultăţi, ci să căutăm o cale pentru a depăşi această dificultate. În multe cazuri, dificultatea însăşi ne poate conduce la soluţionarea problemei.
Efortul pentru învăţarea Torei
Există două trepte de câştigare a înţelepciunii. Prima treaptă este aceea în care oameni învaţă diferite discipline după un program comod fiecăruia, astfel că cine se străduieşte ajunge la rezultate. Mai presus decât aceasta este studiul făcut cu eforturi speciale. Aceasta este calea pe care este câştigată Tora. Această cale este cerută pentru studiul Torei, iar cel care o învaţă nu ajunge la ea decât pe această cale, aşa cum înţelepţii noştri au comentat o frază din cartea Vayikra (Leviticul 26,3): „Dacă vă veţi comporta după legile Mele” – „Preocupaţi-vă să învăţaţi Tora”, comentează Raşi. Şi din efortul pentru învăţarea Torei rezultă respectarea comandamentelor divine, aşa cum se afirmă în continuare tot în cartea Vayikra (Leviticul), capitolul 26: „Poruncile Mele să le respectaţi şi să le îndepliniţi în practică.” Încetarea efortului pentru învăţarea Torei aduce după sine încetarea respectării poruncilor Domnului, precum şi coborârea treaptă după treaptă, până la pierderea legământului existent în iudaism. În comentariul său la Tora (cartea Vayikra/Leviticul) 26,15, Raşi (Rabi Şlomo Iţhaki) afirmă că „indicaţiile date în această frază vorbesc despre o reacţie în lanţ, fiecare verigă fiind prinsă de altă verigă: nu învaţă, nu îndeplineşte poruncile divine în practică, se satură de alţii care le îndeplinesc, urăşte înţelepţii, deranjează pe alţii în îndeplinirea poruncilor divine, respinge poruncile divine şi respinge esenţialul, iar cauza acestei căderi este lipsa de efort în studiul Torei”.
Părerea înţelepţilor noştri asupra studiului Torei, după care efortul de a învăţa nu reprezintă numai un avantaj în studiu, acesta fiind – de fapt – o parte din însuşi studiul Torei, este reamintită în binecuvântările la Tora. Autorii binecuvântărilor şi-au pus pecetea astfel, subliniind că trebuie „să ne ocupăm cu Tora – şi nu să învăţăm Tora”, pentru că dorinţa lor era să includă efortul pentru studiul Torei. Rambam (Rabi Moşe ben Maimon, sau Maimonide) în comentariul său la tratatul „Avot” (Mişna, capitolul 5, paragraful 23), scrie că înţelepciunea câştigată fără efort şi trudă este lipsită de posibilitatea de existenţă şi omul nu are vreun avantaj de la ea. Pe baza părerii lui Rambam, rabinul Israel Salanter s-a referit (sub formă de aluzie) la o legendă talmudică în care se spune că se explică oamenilor – din ceruri – că Tora şi cunoştinţele asupra ei nu au importanţă dacă nu sunt învăţate cu efort. În Talmud (Ghemara, tratatul Nida, capitolul 30, pagina 2), se povesteşte că pruncul aflat în pântecele mamei este învăţat toată Tora, iar atunci când se naşte şi vede lumina zilei vine un înger care îi trage o palmă peste gură şi îl face să uite toată Tora. Rabinul Israel Salanter se întreabă: „Dacă l-au învăţat toată Tora, de ce aceasta îi este luată?” Explicaţia rabinului Israel Salanter este că din ceruri, se impune pruncului să câştige Tora prin efortul său, iar ceea ce a primit fără să facă nici un efort este lipsit de valoare. Este un lucru care nu îi aduce nici un profit şi de aceea îi este luat.
Întrucât izvoarele iudaismului arată că învăţarea Torei necesită efort, rabinul „Hafeţ Haim” explică un pasaj din Talmud (Ghemara, tratatul Brahot 28,2) în acest sens. „Cel care iese din casa de studiu (Beit Midraş) spune în clipa ieşirii: „Eu trudesc şi ei trudesc, eu trudesc şi primesc răsplată, iar ei trudesc şi nu primesc răsplată”. Cu toate că unui meseriaş îi este plătit salariul după munca pe care a depus-o, un obiect produs nu i se plăteşte după efortul depus pentru producerea lui ci în funcţie de valoarea obiectului respectiv pe piaţă, fie că a lucrat mult timp, fie că a lucrat puţin timp pentru a-l produce. În privinţa studiului Torei situaţia este diferită. Răsplata fiecăruia care învaţă Tora este stabilită în funcţie de osteneala sa. Scrie că: „răsplata sa este după truda sa”. Eu mă străduiesc şi primesc răsplată după trudă în funcţie de cât de greu mi-a fost.”
Chiar şi cel care a învăţat, dar a uitat cele învăţate şi nu a reuşit să obţină nici un profit din ceea ce a învăţat, iar studiul nu este în mâna lui – şi lui îi este garantată răsplata. Acest lucru a fost explicat de tatăl şi învăţătorul meu, rabinul Pinhas Wasserman, binecuvântată fie-i amintirea. Un paragraf („mişna”) din tratatul talmudic „Avot” (capitolul 2, paragraful 14) afirmă: „Să ştii în faţa cui te trudeşti, şi drept este cel care vede truda muncii tale şi te va răsplăti pentru fapta ta”.
Regratatul meu părinte şi învăţător a comentat această frază în sensul: „Chiar dacă vei uita, oricum totul este cunoscut în faţa Lui, iar El te va răsplăti după fapta ta, chiar dacă nu ai avut vreun rezultat de la aceasta iar învăţătura nu este în mâinile tale”!
Fiecare este dator să se străduiască să înveţe Tora. De aceea, se cere fiecărui om să facă acest lucru după puterile sale, iar fiecăruia i se oferă studiul Torei la nivelul la care poate ajunge. Fiecare se va ocupa cu studiul Torei din tot sufletul, după puterile lui aşa cum scrie în tratatul talmudic „Avot” capitolul 6, paragraful 4 (comentariu): „Dumnezeu nu-i va pretinde cunoaşterea perfectă a Torei nimănui, decât după puterile sale”. Cel potrivit să înveţe Tora va învăţa Tora; cel potrivit să înveţe Mişna va învăţa Mişna; cel potrivit să înveţe Ghemara va învăţa Ghemara: fiecare după posibilităţile şi talentul lui. În lucrarea „Halahot Tora”, capitolul 1, paragraful 6, Rambam scrie că oricine este obligat să-l înveţe fraza cu care se încheie Tora pe fiul său minor începând din clipa în care acesta începe să vorbească. „Tora ne-a fost poruncită de Moşe, tradiţia de comunitatea lui Iakov”.
De aici învăţăm că Tora este moştenirea noastră, o primim din generaţie în generaţie, ea însăşi ajunge la fiecare fără efort şi trudă, cum am învăţat dintr-o altă „mişna” din tratatul talmudic „Avot” (capitolul 2, paragraful 12), „Pregăteşte-te să înveţi Tora, pe care nu ai primit-o ca moştenire”. Autorul cărţii „Tiferet Israel” (Frumuseţea lui Israel) explică acest lucru în sensul că Tora este primită ca moştenire şi nu este moştenire.
Moştenire este pentru tot poporul lui Israel, proprietatea noastră, pe care am primit-o de la strămoşii noştri şi pe care o transmitem mai departe, din generaţie în generaţie, iar fiecărei generaţii îi este promis că o va primi moştenire. Dar ea nu este moştenire pentru fiecare individ în parte, ci el trebuie şi să se străduiască pentru a o câştiga, prin efort şi trudă.
La baza tuturor lucrurilor este ceea ce scrie în Tora: „Dacă vă veţi comporta conform Legilor Mele”. Dumnezeu promite lui Israel binecuvântare şi belşug pentru efortul şi truda de a câştiga Tora. În ultimul timp după alegerrea mea ca rabin al Asociaţiei Evreilor Originari din România stabiliţi în Israel, simt şi mărturisesc efortul membrilor obştei noastre, pentru câştigarea Torei şi a răspândiri ei în Ţara Sfântă.
Dar învăţarea Torei este printre lucrurile care trebuie păstrate, întărite, nefiind de ajuns un status-quo static. Prin păztrarea şi întărirea ei în viitor înţelegem să ne ocupăm cu tradiţia poporului lui Israel şi să facem noi eforturi pentru câştigarea Torei noastre. Atunci se va împlini promisiunea din Tora: „Şi veţi mânca pâinea voastră pe săturate şi vă veţi întoarce cu siguranţă în ţara voastră, şi v-am adus pace în ţară şi voi fi alături de voi de-a lungul existenţei” (Vayikra/Leviticul 27,13).
În încheiere, ne punem întrebarea: tocmai un asemenea eveniment de importanţă mondială, primirea Torei, să nu fie celebrat la dată fixă, menţionată în calendar? Acest lucru ne învaţă că Totra este deasupra timpului şi locului, ea nu depinde de timp şi de loc, ci este prezentă în orice loc din lume şi în toate perioadele istorice. Poruncile Torei pot fi îndeplinite fără nici o dependenţă de loc şi de timp.
Aceasta nu este numai o mărturie istorică. Povestirea include un mesaj profund. Unitatea poporului evreu poate exista numai pe baza Torei, care i-a fost dată pe Muntele Sinai. Fără această bază putem greşi considerându-ne sau fiii unui singur popor, sau un amestec de oameni diferiţi, din culturi şi etnii care nu au nimic comun între ele. Este foarte greu, chiar imposibil, de a considera şi de a ne referi la poporul evreu pe baza categoriilor naţionale general-acceptate. De exemplu, poporul român include pe locuitorii României, vorbitori de limba română, care se identifică cu cultura română, etc.
Dacă cineva s-a născut în America, în calitate de nepot al unui imigrant din România, dar nu a vizitat România niciodată, nu vorbeşte limba română, şi nu cunoaşte cultura românească, el nu poate fi considerat român, ci american din toate punctele de vedere.
Numai în cadrul poporului evreu poate exista o situaţie diferită. Persoane care locuiesc în România, în America, sau în alte ţări ale lumii, vorbind limbi diferite şi trăind în conformitate cu norme şi obiceiuri culturale diferite, sint considerate totuşi ca aparţinând unuia şi aceluiaşi popor: poporul evreu.
Veţi afirma că fiii poporului evreu aparţin aceleiaşi rase? Această afirmaţie nu este adevărată. De-a lungul generaţiilor, s-au alăturat poporului evreu – prin intermediul trecerii la iudaism în conformitate cu normele halahice – persoane aparţinând diferitelor popoare şi rase, iar aceşti oameni sunt consideraţi evrei din toate punctele de vedere. Sau, poate, toţi evreii ar putea fi definiţi ca practicanţi ai uneia şi aceleiaşi religii? Nici această definiţie nu este corectă, deoarece este evreu şi cel care nu este religios şi nu îndeplineşte comandamentele din Tora. Chiar şi evreul care a părăsit religia iudaică şi atrecut la altă religie este considerat evreu, respectiv „evreu convertit” sau „evreu botezat”: el nu are nevoie de o ceremonie specială pentru a reveni la iudaism.
Care este, aşadar elementul care leagă pe toţi fiii poporului evreu?
Într-adevăr, identitatea evreiască este unică şi nu are pereche în lume. Ea nu are la bază naţionalitatea, rasa sau religia. Identitatea evreiască rezultă din suflet, din sensibilitatea specială pe care ne-au lăsat-o moştenire strămoşii noştri Avraham, Iţhak şi Iacov, precum şi din legământul care a fost încheiat cu noi atunci când ne-am aflat la poalele Muntelui Sinai şi am primit Tora. În cadrul acestei revelaţii sinaitice a fost încheiat un legământ special, unic în felul său, între Dumnezeu şi poporul evreu. Creatorul lumii ne-a ales dintre toate popoarele şi ne-a stabilit destinaţia de regat de preoţi şi neam sfânt.
Noi suntem evrei pentru că esenţa noastră sufletească internă este evreiască. Însuşi actul existenţei noastre ca evrei nu este legat de fapte, limbă, domiciliu şi cultură. Dacă cineva s-a născut evreu el duce cu sine elementul evreiesc, sufletul evreiesc, şi este o parte integrantă din poporul evreu.
(Dumnezeu a acordat acest drept şi persoanelor care se alătură acestui legământ în conformitate cu normele halahice – „gherim”).
Acesta este izvorul unităţii evreieşti, unitate care nu este condiţionată cu nimic. Aceasta este o legătură pură între un evreu şi alt evreu, prin puterea faptului că în inima fiecăruia dintre noi, se află acel element evreiesc prin care suntem egali cu toţii.
Pentru ca iudaismul nostru să fie cunoscut şi conştient, este necesar să adoptăm componente ale vieţii evreieşti: Tora, tradiţie, cultura iudaică şi altele. Pe această cale, noi umplem lumea noastră interioară cu conţinut iudaic şi se creează potrivirea între esenţa noastră interioară şi modul nostru de viaţă, conştiinţa şi sentimentele noastre. Dar chiar dacă există discrepanţe între conştiinţa iudaică a diferitelor părţi a poporului nostru, acest fapt nu poate modifica însăşi coeziunea interioară care uneşte pe toţi. Tora, învăţătura poporului nostru, este sursa unităţii evreieşti şi ea trebuie întărită şi respectată.
HAG ŞAVUOT SAMEAH
Şavuot – Sărbătoarea Predării Torei
Studiul Torei şi respectarea comandamentelor din Tora
Tora nu spune clar când cade sărbătoarea de Şavuot, aşa cum spune despre alte sărbători. De exemplu, despre sărbătoarea de Pesah se spune în cartea Şemot (Exodul) 12,18: „În cea de a paisprezecea zi a primei luni seara să mâncaţi azime”. Despre sărbătoarea de Sucot se spune în cartea Vaykra (Leviticul) 23,34: În cea de a cincisprezecea zi a lunii a şaptea este sărbătoarea de Sucot (Sărbătoarea Colibelor). În privinţa sărbătorii de Şavuot, în Tora nu este înscrisă data exactă la care este celebrată, ci este menţionată în legătură cu numărătoarea „omerului”, socotindu-se zilele începând de la sărbătoarea de Pesah până la încheierea numărătorii a şapte săptămâni. După aceasta urmează sărbătoarea de Şavuot. Pe această cale, numărătoarea „omerului” leagă sărbătoarea de Pesah de sărbătoarea de Şavuot şi transformă sărbătoarea de Şavuot – sărbătoarea primirii Torei – în culmea spirituală a sărbătorii eliberării.
HaRaN (Rabeinu Nissim)a explicat sensul numărătorii „omerului” în tratatul talmudic Pesahim 28,1. În explicaţiile sale, el s-a bazat pe un midraş în care se povesteşte că fiii lui Israel l-au întrebat pe Moşe: „Când ne vom ruga lui Dumnezeu şi Îl vom cinsti pe munte – respectiv, când ne va fi dată Tora? El le-a răspuns că peste cincizeci de zile, iar fiii lui Israel au început să numere zilele, zi de zi, fiecare pentru el însuşi”.
Salvarea din Egipt a aruncat jugul robiei de pe poporul lui Israel, dar pe această cale ei s-au transformat numai în robi eliberaţi şi nimic mai mult. Ei încă nu cunoşteau conţinutul pozitiv al libertăţii. Aceşti oameni au reuşit să ajungă la sensul propriu al libertăţii numai în clipa Revelaţiei Sinaitice. După cum s-a afirmat în cartea Devarim (Deuteronomul) 27,9: „Astăzi, prin aceasta aţi devenit popor”. Din această frază rezultă specificul poporului evreu, diferit de celelalte popoare. Toate popoarele au apărut înainte de apariţia Învăţăturilor lor, dar apariţia poporului lui Israel a fost precedată de învăţătura sa, de apariţia şi primirea Torei. Această concepţie asupra poziţiei Torei şi a relaţiei între Tora şi poporul lui Israel limitează şi reduce cercetarea explicării cauzelor îndeplinirii poruncilor divine („miţvot”). Explicaţiile poruncilor divine de către învăţaţi, nu au fost date decât pentru a apropia aceste porunci divine de gândirea noastră logică şi a le face să fie pe înţelesul nostru în măsura redusă în care mintea omenească le poate pricepe.
Înaintaşii noştri din alte generaţii ne-au învăţat să recunoaştem că gândirea şi puterea minţii noastre sunt limitate, şi că trebuie să fim atenţi atunci când respingem lucruri care nu pot fi înţelese de mintea noastră. De aceea, nu trebuie să legăm respectarea poruncilor Torei de înţelegerea sensului lor. Noi învăţăm acest lucru din comportarea patriarhului Avraham, părintele nostru, în cazul sacrificării lui Iţhak.
Patriarhul Avraham ne-a învăţat că, pentru a înţelege poruncile lui Dumnezeu, trebuie întâi de toate să le îndeplinim. Pe calea îndeplinirii poruncilor lui Dumnezeu – şi nu pe calea şovăirilor asupra îndeplinirii lor – a reuşit Avraham să le înţeleagă, întrucât Dumnezeu i-a spus: „Înalţă-l şi nu-l înjunghia pe Iţhak, fiul tău”. Patriarhul Avraham a transmis această comportare de credinţă în Dumnezeu urmaşilor săi. Ea a căpătat expresie în cuvintele spuse de fiii lui Israel în clipa Revelaţiei Sinaitice, care au premers faptului în sine, respectiv îndeplinirea poruncilor divine în conformitate cu înţelegerea lor. Ei au spus: „Să facem şi să auzim”, deci fapta este poarta care deschide drumul spre înţelegere.
Orice început este greu
Fiecare om are tendinţa de a se perfecţiona şi a-şi adăuga cunoştinţe diverse, însă adeseori unii oameni nu îndrăznesc să înceapă să înveţe, de teamă că nu-şi vor putea termina studiile. De aceea secretul studiilor este parcurgerea lor treptată, fază după fază. Acest aşa-numit „secret” a fost cunoscut de înaintaşii noştri. Învăţaţii noştri au spus: Acest neînvăţat a intrat în sinagogă şi i-a văzut că învaţă Tora. El i-a întrebat: „Cum poate cineva să înceapă să înveţe Tora?” Cei care învăţau i-au răspuns: „Mai întâi citeşte din cartea de rugăciune (Sidur), după aceea din Tora, după aceea din regulile de comportare (Halaha), după aceea din legende (Agadot)”. Pentru că a auzit aceste lucruri (respectivul neînvăţat) şi-a spus lui însuşi „Când voi învăţa toate acestea?”. Şi a renunţat la ideea (de a învăţa) şi a părăsit Beit-Midraşul. (Midraş Tanhuma, 41).
Deci acest om atunci când a văzut cât are de învăţat, a renunţat, a deznădăjduit. Cantitatea uriaşă a materiei pe care trebuia s-o înveţe l-a făcut să renunţe, pentru că totul i se părea prea îndepărtat şi prea greu. De aceea, el s-a retras şi a renunţat complet. Acest caz ne învaţă că majoritatea celor care nu au ajuns la realizări concrete în studiu, poate că nu erau lipsiţi de bunăvoinţă, ci de răbdarea de a persevera în studiu. Ei au văzut întreaga Tora în faţa ochilor şi li s-a părut că nu o vor putea învăţa în întregime, nu au îndrăznit să creadă acest lucru. Cu toate acestea, aşa cum sunt persoane care simt teama continuării, sunt şi persoane care simt teama începutului. Înţelepţii noştri au explicat acest lucru printr-un exemplu deosebit de potrivit. „Cazul unei bucăţi de pâine atârnată de o grindă la marginea tavanului unei case. Cel prost a întrebat: Cine o poate da jos? Cel deştept a spus: Dar oare nu a fost pusă acolo de cineva? Eu voi aduce o scară şi o voi da jos. În acelaşi mod, prostul spune: Cine poate să înveţe toată Tora (învăţătura) care se află în inima şi în mintea unui învăţat? Iar cel deştept spune: Dar acesta oare nu a învăţat-o de la altul? Iată, voi învăţa două norme halahice astăzi şi două norme halahice mâine – şi tot aşa în fiecare zi – până voi învăţa toată Tora” (Midraş Vayikra Raba 19).
Atât prostul cât şi deşteptul văd bucata de pâine, spânzurată undeva sus în aer, mult mai sus decât locul în care se află ei. Numai că prostul se sperie de faptul că nu poate întinde mâna pentru a o lua, renunţă la ea, rămâne flămând, iar bucata de pâine rămâne la locul ei. În schimb, deşteptul vede bucata de pâine atârnată sus, dar nu se teme şi nu renunţă ci caută o cale pentru a o lua. Din însuşi faptul că bucata de pâine este atârnată, el învţă că cineva a atârnat-o acolo şi ajunge la concluzia că poate fi dată jos. Acest caz ne învaţă că că nu trebuie să ne temem şi să renunţăm la ceva din cauza unei dificultăţi, ci să căutăm o cale pentru a depăşi această dificultate. În multe cazuri, dificultatea însăşi ne poate conduce la soluţionarea problemei.
Efortul pentru învăţarea Torei
Există două trepte de câştigare a înţelepciunii. Prima treaptă este aceea în care oameni învaţă diferite discipline după un program comod fiecăruia, astfel că cine se străduieşte ajunge la rezultate. Mai presus decât aceasta este studiul făcut cu eforturi speciale. Aceasta este calea pe care este câştigată Tora. Această cale este cerută pentru studiul Torei, iar cel care o învaţă nu ajunge la ea decât pe această cale, aşa cum înţelepţii noştri au comentat o frază din cartea Vayikra (Leviticul 26,3): „Dacă vă veţi comporta după legile Mele” – „Preocupaţi-vă să învăţaţi Tora”, comentează Raşi. Şi din efortul pentru învăţarea Torei rezultă respectarea comandamentelor divine, aşa cum se afirmă în continuare tot în cartea Vayikra (Leviticul), capitolul 26: „Poruncile Mele să le respectaţi şi să le îndepliniţi în practică.” Încetarea efortului pentru învăţarea Torei aduce după sine încetarea respectării poruncilor Domnului, precum şi coborârea treaptă după treaptă, până la pierderea legământului existent în iudaism. În comentariul său la Tora (cartea Vayikra/Leviticul) 26,15, Raşi (Rabi Şlomo Iţhaki) afirmă că „indicaţiile date în această frază vorbesc despre o reacţie în lanţ, fiecare verigă fiind prinsă de altă verigă: nu învaţă, nu îndeplineşte poruncile divine în practică, se satură de alţii care le îndeplinesc, urăşte înţelepţii, deranjează pe alţii în îndeplinirea poruncilor divine, respinge poruncile divine şi respinge esenţialul, iar cauza acestei căderi este lipsa de efort în studiul Torei”.
Părerea înţelepţilor noştri asupra studiului Torei, după care efortul de a învăţa nu reprezintă numai un avantaj în studiu, acesta fiind – de fapt – o parte din însuşi studiul Torei, este reamintită în binecuvântările la Tora. Autorii binecuvântărilor şi-au pus pecetea astfel, subliniind că trebuie „să ne ocupăm cu Tora – şi nu să învăţăm Tora”, pentru că dorinţa lor era să includă efortul pentru studiul Torei. Rambam (Rabi Moşe ben Maimon, sau Maimonide) în comentariul său la tratatul „Avot” (Mişna, capitolul 5, paragraful 23), scrie că înţelepciunea câştigată fără efort şi trudă este lipsită de posibilitatea de existenţă şi omul nu are vreun avantaj de la ea. Pe baza părerii lui Rambam, rabinul Israel Salanter s-a referit (sub formă de aluzie) la o legendă talmudică în care se spune că se explică oamenilor – din ceruri – că Tora şi cunoştinţele asupra ei nu au importanţă dacă nu sunt învăţate cu efort. În Talmud (Ghemara, tratatul Nida, capitolul 30, pagina 2), se povesteşte că pruncul aflat în pântecele mamei este învăţat toată Tora, iar atunci când se naşte şi vede lumina zilei vine un înger care îi trage o palmă peste gură şi îl face să uite toată Tora. Rabinul Israel Salanter se întreabă: „Dacă l-au învăţat toată Tora, de ce aceasta îi este luată?” Explicaţia rabinului Israel Salanter este că din ceruri, se impune pruncului să câştige Tora prin efortul său, iar ceea ce a primit fără să facă nici un efort este lipsit de valoare. Este un lucru care nu îi aduce nici un profit şi de aceea îi este luat.
Întrucât izvoarele iudaismului arată că învăţarea Torei necesită efort, rabinul „Hafeţ Haim” explică un pasaj din Talmud (Ghemara, tratatul Brahot 28,2) în acest sens. „Cel care iese din casa de studiu (Beit Midraş) spune în clipa ieşirii: „Eu trudesc şi ei trudesc, eu trudesc şi primesc răsplată, iar ei trudesc şi nu primesc răsplată”. Cu toate că unui meseriaş îi este plătit salariul după munca pe care a depus-o, un obiect produs nu i se plăteşte după efortul depus pentru producerea lui ci în funcţie de valoarea obiectului respectiv pe piaţă, fie că a lucrat mult timp, fie că a lucrat puţin timp pentru a-l produce. În privinţa studiului Torei situaţia este diferită. Răsplata fiecăruia care învaţă Tora este stabilită în funcţie de osteneala sa. Scrie că: „răsplata sa este după truda sa”. Eu mă străduiesc şi primesc răsplată după trudă în funcţie de cât de greu mi-a fost.”
Chiar şi cel care a învăţat, dar a uitat cele învăţate şi nu a reuşit să obţină nici un profit din ceea ce a învăţat, iar studiul nu este în mâna lui – şi lui îi este garantată răsplata. Acest lucru a fost explicat de tatăl şi învăţătorul meu, rabinul Pinhas Wasserman, binecuvântată fie-i amintirea. Un paragraf („mişna”) din tratatul talmudic „Avot” (capitolul 2, paragraful 14) afirmă: „Să ştii în faţa cui te trudeşti, şi drept este cel care vede truda muncii tale şi te va răsplăti pentru fapta ta”.
Regratatul meu părinte şi învăţător a comentat această frază în sensul: „Chiar dacă vei uita, oricum totul este cunoscut în faţa Lui, iar El te va răsplăti după fapta ta, chiar dacă nu ai avut vreun rezultat de la aceasta iar învăţătura nu este în mâinile tale”!
Fiecare este dator să se străduiască să înveţe Tora. De aceea, se cere fiecărui om să facă acest lucru după puterile sale, iar fiecăruia i se oferă studiul Torei la nivelul la care poate ajunge. Fiecare se va ocupa cu studiul Torei din tot sufletul, după puterile lui aşa cum scrie în tratatul talmudic „Avot” capitolul 6, paragraful 4 (comentariu): „Dumnezeu nu-i va pretinde cunoaşterea perfectă a Torei nimănui, decât după puterile sale”. Cel potrivit să înveţe Tora va învăţa Tora; cel potrivit să înveţe Mişna va învăţa Mişna; cel potrivit să înveţe Ghemara va învăţa Ghemara: fiecare după posibilităţile şi talentul lui. În lucrarea „Halahot Tora”, capitolul 1, paragraful 6, Rambam scrie că oricine este obligat să-l înveţe fraza cu care se încheie Tora pe fiul său minor începând din clipa în care acesta începe să vorbească. „Tora ne-a fost poruncită de Moşe, tradiţia de comunitatea lui Iakov”.
De aici învăţăm că Tora este moştenirea noastră, o primim din generaţie în generaţie, ea însăşi ajunge la fiecare fără efort şi trudă, cum am învăţat dintr-o altă „mişna” din tratatul talmudic „Avot” (capitolul 2, paragraful 12), „Pregăteşte-te să înveţi Tora, pe care nu ai primit-o ca moştenire”. Autorul cărţii „Tiferet Israel” (Frumuseţea lui Israel) explică acest lucru în sensul că Tora este primită ca moştenire şi nu este moştenire.
Moştenire este pentru tot poporul lui Israel, proprietatea noastră, pe care am primit-o de la strămoşii noştri şi pe care o transmitem mai departe, din generaţie în generaţie, iar fiecărei generaţii îi este promis că o va primi moştenire. Dar ea nu este moştenire pentru fiecare individ în parte, ci el trebuie şi să se străduiască pentru a o câştiga, prin efort şi trudă.
La baza tuturor lucrurilor este ceea ce scrie în Tora: „Dacă vă veţi comporta conform Legilor Mele”. Dumnezeu promite lui Israel binecuvântare şi belşug pentru efortul şi truda de a câştiga Tora. În ultimul timp după alegerrea mea ca rabin al Asociaţiei Evreilor Originari din România stabiliţi în Israel, simt şi mărturisesc efortul membrilor obştei noastre, pentru câştigarea Torei şi a răspândiri ei în Ţara Sfântă.
Dar învăţarea Torei este printre lucrurile care trebuie păstrate, întărite, nefiind de ajuns un status-quo static. Prin păztrarea şi întărirea ei în viitor înţelegem să ne ocupăm cu tradiţia poporului lui Israel şi să facem noi eforturi pentru câştigarea Torei noastre. Atunci se va împlini promisiunea din Tora: „Şi veţi mânca pâinea voastră pe săturate şi vă veţi întoarce cu siguranţă în ţara voastră, şi v-am adus pace în ţară şi voi fi alături de voi de-a lungul existenţei” (Vayikra/Leviticul 27,13).
În încheiere, ne punem întrebarea: tocmai un asemenea eveniment de importanţă mondială, primirea Torei, să nu fie celebrat la dată fixă, menţionată în calendar? Acest lucru ne învaţă că Totra este deasupra timpului şi locului, ea nu depinde de timp şi de loc, ci este prezentă în orice loc din lume şi în toate perioadele istorice. Poruncile Torei pot fi îndeplinite fără nici o dependenţă de loc şi de timp.
Subscribe to:
Posts (Atom)
