Sărbătorile evreieşti
15‑22 Nisan PESAH.Sărbătoarea de evocare a ieşirii poporului evreu din robia egipteană sub conducerea lui Moise. Este sărbătoarea azimilor, ţine opt zile / în Israel şapte /. Se ţin două seri de Seder – rânduiala celor două seri festive – se citeşte Hagada, o selecţie de naraţiuni legate de Pesah şi de rugăciuni. Se mai numeşte şi ZMAN HERUTENU – „Timpul eliberării noastre”. Se face binecuvântarea de Tal, ruga pentru rouă.
18 Yiar LAG BAOMER.Este o semisărbătoare, zi de comemorare a încetării epidemiei de difterie izbucnită în rândurile luptătorilor lui Bar‑Kohba, răsculaţi contra stăpânirii romane, sub împăratul Hadrian / 135 e.n. / Sărbătoare a primăverii, a bucuriei, a tineretului studios. În cadrul numărătorii zilelor între a doua seară de Seder până la Şavuot / „Rusalii” /, ce ţine 50 zile – numite Omer –, Lag Baomer cade a 33‑a zi.
6‑7 Sivan ŞAVUOT.Se sărbătoreşte ziua primirii Torei cu care a fost binecuvântat poporul evreu. Este numită şi „Sărbătoarea săptămânilor” şi „Sărbătoarea primelor roade” ale pământului. Se citeşte cartea lui Ruth. Este numită în ebraică ZMAN MATAN TORATENU, dar şi HAG HABIKURIM, sărbătoarea trufandalelor.
17 Tamuz ŞIVA ASAR BETAMUZ. Zi de post. Se comemorează o serie de evenimente tragice pentru poporul evreu :
– în această zi s‑au dărâmat zidurile cetăţii Ierusalimului în timpul primului şi al celui de‑al doilea templu. Primul templu este dărâmat de regele babilonian Nabucodonosor / 586 î.e.n. /
– în această zi a spart Moise cele două table ale Legii
– în această zi regele păgân Apostomus a ars Tora
– în această zi a încetat aducerea zilnică a jertfelor în templul din Ierusalim
– în această zi a arat cu plugul împăratul roman Hadrian locul templului II din Ierusalim /135 e.n.
9 Av TIŞA BEAV. Zi de doliu naţional. Jelirea distrugerii primului şi a celui de‑al doilea templu / al doilea dărâmat de către împăratul roman Titus Vespasian în anul 70 e.n. /. Zilele între 17 Tamuz şi 9 Av sunt zile de doliu. Romanii ocupă întreaga Ţară Sfântă, iar statul iudeu este desfiinţat. Se rostesc jelind „Plângerile” profetului Ieremia / „Eiha” şi „Kinot”.
1 şi 2 Tişri ROŞ HAŞANA. Anul Nou iudaic /„capul anului” /, numit şi „Iom Hadin”, ziua judecăţii faptelor oamenilor, „Iom Hazikaron”, ziua rememorării păcatelor, „Iom Terua”, ziua suflării în trompetă /„şofar” /. Simbolic, suflarea în şofar reaminteşte apropierea zilelor de judecată. În zori, întreaga săptămână de dinainte de Roş Haşana se rostesc „Slihot”‑uri, rugi de iertarea păcatelor. Enoriaşii evrei îşi urează bine cu cuvintele : „Să fiţi înscrişi şi semnaţi pentru un an viitor bun”.
3 Tişri ŢOM GHEDALIA.Zi de post în memoria guvernatorului evreu Ghedaliahu – numit de regele Nabucodonosor să stăpânească asupra evreilor rămaşi –, care a fost ucis împreună cu mulţi alţi bărbaţi nobili în urma unui atentat.
10 Tişri IOM KIPUR.Este cea mai sfântă zi a anului. Zi de post total, zi de căinţă. Este „Ziua iertării”, „Ziua ispăşirii”. Între Roş Haşana şi Iom Kipur sunt 10 zile de pocăinţă. Se consideră a fi ziua când Creatorul semnează deciziile cereşti definitive asupra sorţii fiecărui individ. Zilele dintre cele două mari sărbători se folosesc pentru căinţă, pentru a se îndrepta greşelile comise.
15‑23 Tişri HAG HASUCOT. Această sărbătoare este „Sărbătoarea corturilor” sau a „colibelor”, spre simbolizarea faptului că, după ieşirea din robia egipteană şi înainte de a intra în Ţara Făgăduinţei, poporul iudeu a locuit în corturi. Se mai numeşte „Zman Simhatenu”, sărbătoarea bucuriei strângerii recoltei. Este una din cele trei sărbători numite „Şaloş Regalim” – este vorba de cele trei sărbători consecutive, Pesah, Şavuot şi Sucot, ce reprezintă cele trei pelerinaje anuale ale credincioşilor iudei la Ierusalim.
21 Tişri HOŞANA RABA.Este ziua a şaptea a sărbătorii corturilor, când se înalţă spre ceruri osanale şi rugăciunea „Halel”, un mănunchi de cei mai înălţători Psalmi de laudă.
22 Tişri ŞMINI AŢERET.A opta zi / din seria celor opt zile totale de Sucot /, zi deosebită în care se înalţă şi ruga pentru ploaie / „Tefilat Gheşem” / atât de necesară muncilor agricole de toamnă.
23 Tişri SIMHAT TORA.Sărbătoarea bucuriei cu Tora. Se cântă şi se dansează în sinagogi şi în stradă cu câte un sul de Tora în braţe. Este ziua încheierii lecturii săptămânale a pericopelor din Tora, a cărei citire urmează să fie reluată imediat de la început. Se fac procesiuni cu osanale, cu toate sulurile din Tora, în lăcaşurile de rugăciuni.
25 Kislev HANUCA.Este caracterizată ca „Sărbătoarea luminilor” şi a libertăţii. Ţine opt zile, în care se aprind în sinagogi şi în casele evreieşti lumânărele. Este sărbătoarea de aducere aminte a luptei eroice a Macabeilor împotriva elenizării păgâne pornită contra poporului evreu / 135‑132 î.e.n. /.
10 Tevet ASARA BETEVET.Zi de post, ziua începerii asediului Ierusalimului de către babilonieni şi de comemorare a celor şase milioane de evrei asasinaţi în lagărele de exterminare de către fascişti în Holocaust.
15 Şvat HAMIŞA ASAR BIŞVAT.Este „Anul Nou” al pomilor, al naturii. Se consumă fructe, de preferinţă din Ţara Sfântă.
13 Adar TAANIT ESTER.Ziua care aminteşte postul reginei persane Estera şi pe cel al locuitorilor evrei din Şuşan‑Persia, pentru ca Dumnezeu să anihileze planul mârşav al lui Haman, ministrul regelui persan Ahaşver / Xerxes /, de a extermina evreii din Persia. Se citeşte „Cartea Esterei”, „Meghilat Ester”.
14 Adar PURIM.Ziua „aruncării cu zarul”, deoarece cu zarul a fost stabilită de către Haman o zi pentru uciderea tuturor evreilor din Persia şi confiscarea averilor lor. Este o sărbătoare de mare bucurie prin faptul că se aminteşte acea minune prin care evreii din Persia acelor vremuri au rămas în viaţă, iar Haman a fost osândit la moarte. Este un obicei străvechi ca avuţii să trimită cadouri celor săraci, şi chiar şi prietenii între ei să‑şi facă cadouri spre a se împărtăşi de bucuria sărbătorii. Sărbătoarea Purim evocă o întâmplare de acum 3400 de ani.
15 Adar ŞUŞAN PURIM.Tot zi de bucurie, pentru evreii oraşului Şuşan, aceştia scăpând de pustiire prin grija părintească a lui Dumnezeu, care a zădărnicit planul diabolic, criminal, al lui Haman. Pentru evreimea de azi întâmplarea Purimului este un grav memento.
Alte sărbători
ROŞ HODEŞ. Semisărbătoare în care în zilele de Sâmbătă, la fiecare patru săptămâni, se anunţă luna nouă. Se evocă lauda şi proslăvirea Creatorului lumii, cu promisiunea de a nu se abate de la drumul prescris al virtuţii şi al dreptăţii.
PARSAT HAHODEŞ.Este semisărbătoarea de lună nouă, când luna nouă cade într‑o zi de Sâmbătă. Se rostesc rugăciuni de proslăvire a lui Dumnezeu.
Despre ŞABAT. Odihna categorică de Şabat / Sâmbătă / este prevăzută în porunca a IV‑a a Decalogului. Începutul zilei de Şabat este vineri seara. În această seară / „Erev Şabat” / serviciul divin se distinge prin cântarea de imnuri de preîntâmpinare a Şabatului. Aceste imnuri speciale au ca autor pe rabinul Şlomo Alkabez Halevi, 1500‑1570. Se rostesc Psalmii 20, 29, 92‑100 şi texte / versete / din Vechiul Testament. Se sfinţeşte seara de Şabat cu vin / Kiduş /. În casele evreieşti stăpâna casei aprinde două lumânări în semn de cinstire a sărbătorii de Şabat. Sâmbăta excelează printr‑o serie de rugăciuni matinale / „Şahrit” / întreţesute de Psalmi şi de texte alese din cele cinci cărţi ale lui Moise / „Hamişa Humşe Tora” /. Serviciul divin culminează în citirea Pericopei săptămânale din Tora la care se invită 7 enoriaşi majori care rostesc binecuvântări / „Bracha” /. Urmează rugăciunea de după-masă / „Minha” /, iar corolarul îl formează rugăciunea de seară / „Maariv” /, care se spune la apariţia primelor stele, ceea ce înseamnă şi sfârşitul Şabatului. După principiile biblice Sâmbăta este zi desăvârşită de repaus, când nu se execută nici un fel de activitate. Această poruncă se suspendă numai dacă este nevoie de intervenţie în cazul când este periclitată viaţa sau sănătatea unui semen de orice naţionalitate sau de orice religie. Dacă o sărbătoare este Sâmbăta, ea se consideră dublată în sfinţenie.
4 Yiar IOM HAZIKARON.Zi de comemorare a evreilor deportaţi de fasciştii maghiari din Transilvania de Nord, vremelnic ocupată. Se fac rugăciuni de pomenire a morţilor şi se spune „Kadiş”, sfinţirea şi recunoaşterea împărăţiei lui Dumnezeu.
5 Yiar IOM HAAŢMAUT. Sărbătoare naţională a întregii evreităţi. Este Ziua Independenţei statului Israel.
Tuesday, July 7, 2009
Despre rugăciuni la evrei
Religia este calea cunoaşterii lui Dumnezeu şi înseamnă a trăi în respectul legilor divine. Ea îl însoţeşte pe om toată viaţa, fiind o educatoare a lui. Religia are efect binefăcător şi înălţător asupra sufletului în orice ocazie, dar are şi un rol deosebit în momentele de strâmtorare la care este expusă fiinţa omenească.
Religia israelită/mozaică a fost stabilizată şi orânduită cu o forţă înnoitoare în împrejurările oferite de evenimentele istorice în secolele VI‑V î.e.n., de către profeţii Ezra şi Neemia (458‑420 î.e.n.), iar mai târziu, în decursul vremurilor, de alţi cărturari iudei.
Activitatea binecuvântată a lui Ezra şi Neemia a fost sprijinită de ultimul profet, Malahi. S‑a revenit la citirea regulată, periodică, a Torei şi tălmăcirea cărţilor sfinte. S‑au reorganizat totodată comunităţile evreieşti. Aceşti profeţi au câştigat cele mai mari merite în reînvierea vieţii religioase a evreităţii de atunci, iar continuatorii lor sunt evreii de azi.
Revenind la problema religiei mozaice, ea cunoaşte manifestări directe – prin rugăciuni, prin serviciile divine publice, prin ţinerea Sâmbetei şi a sărbătorilor şi, nu în ultimul rând, prin respectarea riguroasă a legilor alimentaţiei – şi manifestări indirecte. Acestea se exprimă prin punerea tálitului (şal ritual pentru rugăciune), a filacteriilor (cutiuţe prismatice îmbrăcate în piele, ce conţin pasaje biblice care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu/„şema Israel”, pe care credinciosul evreu le aşază pe braţul stâng, în dreptul inimii şi pe cap) şi a mezuzei (cutiuţă conţinând trei pasaje biblice), ce se fixează pe canatul de la uşa locuinţei. Toate acestea reprezintă simboluri religioase care îşi au obârşia în Biblie, în cele cinci cărţi ale lui Moise.
Rugăciunea ne aduce aproape de Creatorul Universului. Urmând modelul structurii noastre, a oamenilor, care prezintă două părţi componente, şi anume trupul şi sufletul, serviciul divin se împarte în două părţi : un serviciu divin interior şi un serviciu divin exterior.
Prin ce se manifestă serviciul divin interior, care sunt reperele sale ?
Acestea sunt :
1) înfrânarea omului din frica de Dumnezeu, corelată cu textul biblic : „Fie‑ţi teamă de Dumnezeu şi îndeplineşte‑i poruncile, căci asta este menirea fiecărui om” (Eclesiastul, 12.13) ;
2) smerenia, evlavia, cucernicia omului, căci „supunerea şi ascultarea sunt mai bune decât sacrificiul” (Samuil I, 15.22) ;
3) dragostea pentru Creator, de care trebuie să fie mânat omul,în deplină concordanţă cu preceptul biblic : „Iubeşte‑ţi Atotputernicul tău din toată inima, cu tot sufletul şi cu întreaga ta putere” (Vechiul Testament, Moise, V.6.5) ;
4) datoria de a mulţumi Creatorului pentru binefacerilefaţă de om, corelată cu spusele : „Aduceţi mulţumire lui Dumnezeu, deoarece El este bun şi veşnică‑i iertarea” (Psalmi, 107.1) ;
5) manifestarea încrederii în binefacerilepe care le aşteaptă omul de la cel Atotputernic, pe care‑l imploră smerit : „Celor ce cred în Dumnezeu li se înnoiesc puterile, se ridică ca vulturii şi nu obosesc ; ei umblă şi nu lâncezesc” (Isaia, 40.31).
Serviciul divin interior se defineşte ca o necesitate sufletească adâncă a fiinţei umane.
Dar gândurile şi simţămintele faţă de divinitate nu au menirea să fie trezite doar într‑o singură fiinţă omenească, ci să‑i cuprindă şi pe semeni. Această menire se împlineşte prin manifestările serviciului divin exterior.
Componentele acestui serviciu divin sunt : 1) rugăciunea şi 2) ţinerea Sâmbetei, a sărbătorilor, a zilelor de post şi a legilor Torei.
În ce priveşte rugăciunile, ele se disting după conţinutul lor :
1) rugăciuni de preamărire a lui Dumnezeu, ebr. tehila ;
2) rugăciuni de mulţumire faţa de Dumnezeu, ebr. toda ;
3) rugăciuni de implorare, ebr. bakaşa.
Toate aceste rugăciuni se regăsesc în cadrul serviciilor divine mozaice. Toate trei au drept corolar Psalmii regelui David.
Dacă exprimăm prin cuvinte întreaga noastră uimire faţă de creaţiile măreţe ale lui Dumnezeu şi faţă de orânduirile sale divine, rugăciunea pe care o rostim este de preamărire („Lăudaţi numele cel sfânt al Domnului căci totul s‑a creat la porunca Sa” – Psalmul 148.5).
Dacă grăim mulţumiri pentru acele binefaceri la care face părtaşi Creatorul poporul lui Israel şi întreaga omenire, rugăciunea rostită este de slavă, de mulţumire („Intraţi cu mulţumiri pe porţile Lui, cu laude în curţile Lui ! Mulţumiţi‑I şi binecuvântaţi‑I Numele ! Căci Domnul este bun ; bunătatea Lui ţine în veci şi credincioşia Lui din generaţie în generaţie” – Psalmul 100.4.5).
Dacă rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască bunuri cereşti şi pământeşti, să ne apere de rău şi să ne ierte păcatele, rugăciunea se caracterizează prin solicitare, implorare („Mă înfaşuraseră legăturile morţii şi mă atinseseră sudorile Locuinţei Morţilor ; eram pradă necazului şi durerii. Dar am chemat numele Domnului : „Doamne, Te rog mântuieşte‑mi sufletul !” ; „Domnul este milostiv şi drept şi Dumnezeul nostru este plin de îndurare” – Psalmul 116.3.4.5).
În ce priveşte repartizarea în timp, adică momentele în care rugăciunile au loc în comun, în public, ele se rostesc zilnic în cadrul a trei servicii divine :
1) rugăciuni de dimineaţă, tefilát şahrit ;
2) rugăciuni de după‑masă, tefilát minhá ;
3) rugăciuni de seară, tefilát mááriv.
Prezintă interes istorico‑religios căutarea provenienţei datinei ţinerii celor trei rugăciuni, cea de dimineaţă, cea de după-masă şi cea de seară, pentru că ea conduce spre izvoare biblice.
După părerea talmudiştilor (oameni evlavioşi, care adâncesc studiul Bibliei şi o comentează), rugăciunea de dimineaţă îşi are originea în rugăciunea rostită de patriarhul Avraam, după cum rezultă din textul biblic : „Şi Avraam s‑a sculat dis-de-dimineaţă şi s‑a dus la locul unde a stat în faţa lui Dumnezeu” (Moise, I, 19.27).
Rugăciunea de după-masă a fost rostită de Isac : „A ieşit Isac pe câmp spre a se ruga, spre seară” (Moise I, 24.63).
Rugăciunea de seară a fost rostită de patriarhul Iacov : „Şi s‑a rugat în acel loc unde a adormit” (Moise, I, 28.11).
Aceşti timpi fixaţi pentru rugăciuni corespund cu intervalele în care la templul din Ierusalim s‑au adus jertfe zilnice, care au fost apoi abandonate şi înlocuite prin rugăciuni de iertare a păcatelor.
n ce priveşte rugăciunea de dimineaţă, aceasta conţine un text de o relevanţă deosebită, pus în legătură cu unul dintre cei mai mari învăţaţi evrei medievali spanioli, medicul şi rabinul Maimonide.
Religia israelită/mozaică a fost stabilizată şi orânduită cu o forţă înnoitoare în împrejurările oferite de evenimentele istorice în secolele VI‑V î.e.n., de către profeţii Ezra şi Neemia (458‑420 î.e.n.), iar mai târziu, în decursul vremurilor, de alţi cărturari iudei.
Activitatea binecuvântată a lui Ezra şi Neemia a fost sprijinită de ultimul profet, Malahi. S‑a revenit la citirea regulată, periodică, a Torei şi tălmăcirea cărţilor sfinte. S‑au reorganizat totodată comunităţile evreieşti. Aceşti profeţi au câştigat cele mai mari merite în reînvierea vieţii religioase a evreităţii de atunci, iar continuatorii lor sunt evreii de azi.
Revenind la problema religiei mozaice, ea cunoaşte manifestări directe – prin rugăciuni, prin serviciile divine publice, prin ţinerea Sâmbetei şi a sărbătorilor şi, nu în ultimul rând, prin respectarea riguroasă a legilor alimentaţiei – şi manifestări indirecte. Acestea se exprimă prin punerea tálitului (şal ritual pentru rugăciune), a filacteriilor (cutiuţe prismatice îmbrăcate în piele, ce conţin pasaje biblice care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu/„şema Israel”, pe care credinciosul evreu le aşază pe braţul stâng, în dreptul inimii şi pe cap) şi a mezuzei (cutiuţă conţinând trei pasaje biblice), ce se fixează pe canatul de la uşa locuinţei. Toate acestea reprezintă simboluri religioase care îşi au obârşia în Biblie, în cele cinci cărţi ale lui Moise.
Rugăciunea ne aduce aproape de Creatorul Universului. Urmând modelul structurii noastre, a oamenilor, care prezintă două părţi componente, şi anume trupul şi sufletul, serviciul divin se împarte în două părţi : un serviciu divin interior şi un serviciu divin exterior.
Prin ce se manifestă serviciul divin interior, care sunt reperele sale ?
Acestea sunt :
1) înfrânarea omului din frica de Dumnezeu, corelată cu textul biblic : „Fie‑ţi teamă de Dumnezeu şi îndeplineşte‑i poruncile, căci asta este menirea fiecărui om” (Eclesiastul, 12.13) ;
2) smerenia, evlavia, cucernicia omului, căci „supunerea şi ascultarea sunt mai bune decât sacrificiul” (Samuil I, 15.22) ;
3) dragostea pentru Creator, de care trebuie să fie mânat omul,în deplină concordanţă cu preceptul biblic : „Iubeşte‑ţi Atotputernicul tău din toată inima, cu tot sufletul şi cu întreaga ta putere” (Vechiul Testament, Moise, V.6.5) ;
4) datoria de a mulţumi Creatorului pentru binefacerilefaţă de om, corelată cu spusele : „Aduceţi mulţumire lui Dumnezeu, deoarece El este bun şi veşnică‑i iertarea” (Psalmi, 107.1) ;
5) manifestarea încrederii în binefacerilepe care le aşteaptă omul de la cel Atotputernic, pe care‑l imploră smerit : „Celor ce cred în Dumnezeu li se înnoiesc puterile, se ridică ca vulturii şi nu obosesc ; ei umblă şi nu lâncezesc” (Isaia, 40.31).
Serviciul divin interior se defineşte ca o necesitate sufletească adâncă a fiinţei umane.
Dar gândurile şi simţămintele faţă de divinitate nu au menirea să fie trezite doar într‑o singură fiinţă omenească, ci să‑i cuprindă şi pe semeni. Această menire se împlineşte prin manifestările serviciului divin exterior.
Componentele acestui serviciu divin sunt : 1) rugăciunea şi 2) ţinerea Sâmbetei, a sărbătorilor, a zilelor de post şi a legilor Torei.
În ce priveşte rugăciunile, ele se disting după conţinutul lor :
1) rugăciuni de preamărire a lui Dumnezeu, ebr. tehila ;
2) rugăciuni de mulţumire faţa de Dumnezeu, ebr. toda ;
3) rugăciuni de implorare, ebr. bakaşa.
Toate aceste rugăciuni se regăsesc în cadrul serviciilor divine mozaice. Toate trei au drept corolar Psalmii regelui David.
Dacă exprimăm prin cuvinte întreaga noastră uimire faţă de creaţiile măreţe ale lui Dumnezeu şi faţă de orânduirile sale divine, rugăciunea pe care o rostim este de preamărire („Lăudaţi numele cel sfânt al Domnului căci totul s‑a creat la porunca Sa” – Psalmul 148.5).
Dacă grăim mulţumiri pentru acele binefaceri la care face părtaşi Creatorul poporul lui Israel şi întreaga omenire, rugăciunea rostită este de slavă, de mulţumire („Intraţi cu mulţumiri pe porţile Lui, cu laude în curţile Lui ! Mulţumiţi‑I şi binecuvântaţi‑I Numele ! Căci Domnul este bun ; bunătatea Lui ţine în veci şi credincioşia Lui din generaţie în generaţie” – Psalmul 100.4.5).
Dacă rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască bunuri cereşti şi pământeşti, să ne apere de rău şi să ne ierte păcatele, rugăciunea se caracterizează prin solicitare, implorare („Mă înfaşuraseră legăturile morţii şi mă atinseseră sudorile Locuinţei Morţilor ; eram pradă necazului şi durerii. Dar am chemat numele Domnului : „Doamne, Te rog mântuieşte‑mi sufletul !” ; „Domnul este milostiv şi drept şi Dumnezeul nostru este plin de îndurare” – Psalmul 116.3.4.5).
În ce priveşte repartizarea în timp, adică momentele în care rugăciunile au loc în comun, în public, ele se rostesc zilnic în cadrul a trei servicii divine :
1) rugăciuni de dimineaţă, tefilát şahrit ;
2) rugăciuni de după‑masă, tefilát minhá ;
3) rugăciuni de seară, tefilát mááriv.
Prezintă interes istorico‑religios căutarea provenienţei datinei ţinerii celor trei rugăciuni, cea de dimineaţă, cea de după-masă şi cea de seară, pentru că ea conduce spre izvoare biblice.
După părerea talmudiştilor (oameni evlavioşi, care adâncesc studiul Bibliei şi o comentează), rugăciunea de dimineaţă îşi are originea în rugăciunea rostită de patriarhul Avraam, după cum rezultă din textul biblic : „Şi Avraam s‑a sculat dis-de-dimineaţă şi s‑a dus la locul unde a stat în faţa lui Dumnezeu” (Moise, I, 19.27).
Rugăciunea de după-masă a fost rostită de Isac : „A ieşit Isac pe câmp spre a se ruga, spre seară” (Moise I, 24.63).
Rugăciunea de seară a fost rostită de patriarhul Iacov : „Şi s‑a rugat în acel loc unde a adormit” (Moise, I, 28.11).
Aceşti timpi fixaţi pentru rugăciuni corespund cu intervalele în care la templul din Ierusalim s‑au adus jertfe zilnice, care au fost apoi abandonate şi înlocuite prin rugăciuni de iertare a păcatelor.
n ce priveşte rugăciunea de dimineaţă, aceasta conţine un text de o relevanţă deosebită, pus în legătură cu unul dintre cei mai mari învăţaţi evrei medievali spanioli, medicul şi rabinul Maimonide.
Moşe Maimonide (1135‑1204) a fost cea mai de seamă personalitate din sânul evreimii spaniole în domeniul medicinei şi al filozofiei.
Relevant este faptul că Maimonide e autorul celor treisprezece legi de credinţă ale evreilor, ce se rostesc în fiecare dimineaţă în sinagogi.
O caracterizare a lui Maimonide, sună aşa : „Având o cunoştinţă perfectă asupra filozofiei lui Aristotel şi a filozofilor arabi, în lucrarea sa More nevuhim (Călăuza rătăciţilor), el a căutat şi a reuşit să arate supremaţia concepţiei filozofice iudaice asupra tuturor celorlalte filozofii, utilizând pentru susţinerea teoriilor sale metodele peripatetice şi cele arabe”. Meritul său principal este de a fi armonizat religia cu preceptele filozofice. Maimonide scria în limba ebraică. Desigur, în cercurile religioase evreieşti, legile de credinţă ale lui Maimonide au făcut loc multor discuţii contradictorii şi chiar contestărilor.
Ca o completare a expunerii de mai sus trimit la textul integral al celor treisprezece „Legi de credinţă” în A.S. Gold, Seder Hatefiloth, Craiova, Editura Scrisul Românesc, pp. 142‑144.
Thursday, July 2, 2009
Tel-Aviv
Tel-Aviv, oras fara pauze, de George GROSS
(Material propus pentru publicare la data de: 22-07-2006)
Tel-Aviv, oraş fără pauze. Cu toate că în Nordul şi în Sud-Estul ţării (zona limitrofă cu Gaza) sînt lupte, Tel-Avivul rămîne oraşul cosmopolit deschis 24 de ore pe zi. Plaja, restaurantele, barurile, cinematografele, mallurile, dughenele sînt pline de turişti, oameni în vacanţă, pierde vară, oameni veniţi din restriştea rachetelor şi katiuşelor; este ca şi cum am fi în altă lume, deşi sîntem la mai puţin de 120 de km în linie de rachete, de zonele aflate în grija armatei.
Viaţa merge înainte, ca şi cum am fi pe riviera franceză. Ascultăm ştirile şi comentariile posturilor de radio şi T.V., şi ne continuăm viaţa ca şi cum am fi pe alte meleaguri, meleaguri liniştite, meleaguri de vacanţă.
Stau în noaptea Mediteraneană, pe faleza medievală de la Jaffa, şi în murmurul valurilor, privesc cerul luminat de stele. Din cînd in cînd, cîte un avion îşi arată luminile pregătindu-se de aterizare. În zare se văd luminile modernului Tel-Aviv cu hotelurile şi localurile de noapte, luminate feeric. Lumea este în vacanţă, bucurîndu-se de oraşul cosmopolit, oraş ce îmbină medievalul cu mondenul şi facilităţile secolului XXI. Oameni de toate naţiile se întîlnesc într-o lume culturalo-mistică de pe tot mapamondul. Cu prima mijire a noii zile se aude muezinul; pe o terasă un grup se destinde după noaptea mediterană în mişcări yogiste; pe o stîncă cîţiva adepţi ai budismului stau nemişcaţi în poziţie de lotus, bucurîndu-se de prima rază de lumină; mai încolo un grup de hasidimi se grăbesc spre sinagogă; clopotul Catedralei Saint Anthony anunţă începutul liturghiei. Bazarele din vechiul Jaffa îşi deschid rulourile turiştilor, în amestecul de miresme ale orientului şi occidentului. Localurile îmbie pe toţi la gustarea de dimineaţă, fiecare după placul lui – oriental, franţuzesc, local, continental, american. Magazinele de mirodenii îşi etalează bogăţia de culori, mirodenii, seminţe şi plante aromatice de la îndepărtata Indie, Chină, pînă la înălţimile Himalaei şi Anzilor. Totul este paşnic, parcă am fi în altă lume.
Plaja se animează de-a lungul falezelor. Spre Cer se ridică paraşutele surfer-iştilor. Un grup de circari de stradă amuză copiii cu ghiduşii. Vînzătorii ambulanţi îmbie turiştii şi pe pierde vară ce se prăjesc la soare, cu îngheţată şi pepene roşu rece; restaurantele se întrec în servirea băuturilor răcoritoare. Un grup de tineri fumează marihuana, uitîndu-se după poliţiştii călare care se plimbă alene.
Soarele amiezii alungă acest grup matinal în umbra chioşcurilor şi restaurantelor, la masa pescărească, sau gustări flugare de mici, chebab şi căni de bere rece aburindă; de-a lungul plajei găseşti bucătăria întregului mapamond, deci poţi alege orice, de la bucătăria balcană şi greacă, la cea italiană, franceză, trecînd prin cea mexicană, braziliană şi revenind pe bătrînul continent prin sushi, bucătărie tailandeză, chineză, indiană.
Spre apusul zilei, locul turiştilor îl iau localnicii sosiţi după o zi de lucru, apoi cu prima briză de seară locul se umple de jioggini şi biciclişti.
Cum se lasă seara revin îndrăgostiţii şi visătorii privind scufundarea Soarelui în Mediterană, ca mai apoi să privească stelele. Barurile şi localurile de noapte preiau muşterii prînzului. Focuri de artificii luminează serbări particulare încîntînd locul cu lumini şi fantezii baroce.
Şi totul se repetă în caruselul vacanţei.
(Material propus pentru publicare la data de: 22-07-2006)
Tel-Aviv, oraş fără pauze. Cu toate că în Nordul şi în Sud-Estul ţării (zona limitrofă cu Gaza) sînt lupte, Tel-Avivul rămîne oraşul cosmopolit deschis 24 de ore pe zi. Plaja, restaurantele, barurile, cinematografele, mallurile, dughenele sînt pline de turişti, oameni în vacanţă, pierde vară, oameni veniţi din restriştea rachetelor şi katiuşelor; este ca şi cum am fi în altă lume, deşi sîntem la mai puţin de 120 de km în linie de rachete, de zonele aflate în grija armatei.
Viaţa merge înainte, ca şi cum am fi pe riviera franceză. Ascultăm ştirile şi comentariile posturilor de radio şi T.V., şi ne continuăm viaţa ca şi cum am fi pe alte meleaguri, meleaguri liniştite, meleaguri de vacanţă.
Stau în noaptea Mediteraneană, pe faleza medievală de la Jaffa, şi în murmurul valurilor, privesc cerul luminat de stele. Din cînd in cînd, cîte un avion îşi arată luminile pregătindu-se de aterizare. În zare se văd luminile modernului Tel-Aviv cu hotelurile şi localurile de noapte, luminate feeric. Lumea este în vacanţă, bucurîndu-se de oraşul cosmopolit, oraş ce îmbină medievalul cu mondenul şi facilităţile secolului XXI. Oameni de toate naţiile se întîlnesc într-o lume culturalo-mistică de pe tot mapamondul. Cu prima mijire a noii zile se aude muezinul; pe o terasă un grup se destinde după noaptea mediterană în mişcări yogiste; pe o stîncă cîţiva adepţi ai budismului stau nemişcaţi în poziţie de lotus, bucurîndu-se de prima rază de lumină; mai încolo un grup de hasidimi se grăbesc spre sinagogă; clopotul Catedralei Saint Anthony anunţă începutul liturghiei. Bazarele din vechiul Jaffa îşi deschid rulourile turiştilor, în amestecul de miresme ale orientului şi occidentului. Localurile îmbie pe toţi la gustarea de dimineaţă, fiecare după placul lui – oriental, franţuzesc, local, continental, american. Magazinele de mirodenii îşi etalează bogăţia de culori, mirodenii, seminţe şi plante aromatice de la îndepărtata Indie, Chină, pînă la înălţimile Himalaei şi Anzilor. Totul este paşnic, parcă am fi în altă lume.
Plaja se animează de-a lungul falezelor. Spre Cer se ridică paraşutele surfer-iştilor. Un grup de circari de stradă amuză copiii cu ghiduşii. Vînzătorii ambulanţi îmbie turiştii şi pe pierde vară ce se prăjesc la soare, cu îngheţată şi pepene roşu rece; restaurantele se întrec în servirea băuturilor răcoritoare. Un grup de tineri fumează marihuana, uitîndu-se după poliţiştii călare care se plimbă alene.
Soarele amiezii alungă acest grup matinal în umbra chioşcurilor şi restaurantelor, la masa pescărească, sau gustări flugare de mici, chebab şi căni de bere rece aburindă; de-a lungul plajei găseşti bucătăria întregului mapamond, deci poţi alege orice, de la bucătăria balcană şi greacă, la cea italiană, franceză, trecînd prin cea mexicană, braziliană şi revenind pe bătrînul continent prin sushi, bucătărie tailandeză, chineză, indiană.
Spre apusul zilei, locul turiştilor îl iau localnicii sosiţi după o zi de lucru, apoi cu prima briză de seară locul se umple de jioggini şi biciclişti.
Cum se lasă seara revin îndrăgostiţii şi visătorii privind scufundarea Soarelui în Mediterană, ca mai apoi să privească stelele. Barurile şi localurile de noapte preiau muşterii prînzului. Focuri de artificii luminează serbări particulare încîntînd locul cu lumini şi fantezii baroce.
Şi totul se repetă în caruselul vacanţei.
Sionismul
Despre ce este Sion(ism)ul
- Diverse -
nr. 133 / 10 Iulie, 2006
"De ar porni din Sion izbavirea" (Psalmi)
Conform Dictionarului general al limbii romane de Vasile Breban, Sionismul este o doctrina si miscare pentru constituirea unei comunitati" evreiesti nationale si religioase "pe teritoriul Palestinei, care a culminat cu infiintarea statului Israel in 1948. Deci in ciuda aberatiilor proliferate de filmele "Codul lui da Vinci" si "Omen", care au ironizat si batjocorit poporul sfant- evreii (adepti ai Vechiului Testament)- miscarea sionista nu are nici o legatura cu Sfantul Graal si Maria Magdalena. Conform scrierilor Bibliei, "se va intampla in zilele de pe urma ca muntele casei Domnului va fi intemeiat ca cel mai inalt munte. "Caci din Sion va iesi legea cuvantul Domnului". "Sunati din trambita din Sion! "Caci mantuirea va fi pe muntele Sionului cum a fagaduit Domnul, care striga cu glas de tunet din Sion, incat se zguduie cerurile si pamantul. "Eu sunt Dumnezeul, care locuieste in Sion, muntele Meu cel sfant" (Cartea proorocului Ioel). "Domnul va imparati peste muntele Sionului de acum pururea. Din punct de vedere geografic si istoric, "tinutul lor se intindea de la Aroer care este pe malurile pararaului Arnon, pana la muntele Sionului care este Hermonul" (prezenta lui Dumnezeu in DEX), "si cuprindea toata campia de dincoace de Iordan, la rasarit, pana la marginea campiei, sub poalele muntelui Pisga". (2 Samuel). "Fecioara, fiica Sionului te dispretuieste si rade de tine, pe cine ai dispretuit si ai batjocorit, pe cine ai urat tu si impotriva cui ai ridiact tu glasul, si impotriva cui ti-ai ridicat tu ochii, impotriva SFANTULUI LUI ISRAEL" (2 Imparati) "Caci din Israel va iesi o ramasita, si din muntele Sionului cei scapati". (2 Imparati). "Cand va intoarce Domnul inapoi pe prinsii in razboi ai poporului Sau, Iacov se va veseli si Israel se va bucura", "se va bucura muntele Sionului. "Ca sa povestiti celor care vor veni dupa ei, iata Dumnezeu este al nostru in veci de veci, El ne va fi calauza pana la moarte". "Dumnnezeu, da Dumnezeu, Domnul vorbeste din Sion, care este intruparea frumusetii desavarsite, de acolo straluceste Dumnezeu". "El vine si nu tace, inaintea lui merge un foc mistuitor, si imprejurul Lui o furtuna puternica". "El striga catre ceruri sus si pe pamant ca sa judece pe poporul Sau, "strangeti-Mi credinciosii Mei, care au facut legamant cu Mine prin jertfa". "Atunci cerurile vor vesti dreptatea, caci Dumnezeu este cel care judeca" (Psalmi).
IOANA FLOREA
- Diverse -
nr. 133 / 10 Iulie, 2006
"De ar porni din Sion izbavirea" (Psalmi)
Conform Dictionarului general al limbii romane de Vasile Breban, Sionismul este o doctrina si miscare pentru constituirea unei comunitati" evreiesti nationale si religioase "pe teritoriul Palestinei, care a culminat cu infiintarea statului Israel in 1948. Deci in ciuda aberatiilor proliferate de filmele "Codul lui da Vinci" si "Omen", care au ironizat si batjocorit poporul sfant- evreii (adepti ai Vechiului Testament)- miscarea sionista nu are nici o legatura cu Sfantul Graal si Maria Magdalena. Conform scrierilor Bibliei, "se va intampla in zilele de pe urma ca muntele casei Domnului va fi intemeiat ca cel mai inalt munte. "Caci din Sion va iesi legea cuvantul Domnului". "Sunati din trambita din Sion! "Caci mantuirea va fi pe muntele Sionului cum a fagaduit Domnul, care striga cu glas de tunet din Sion, incat se zguduie cerurile si pamantul. "Eu sunt Dumnezeul, care locuieste in Sion, muntele Meu cel sfant" (Cartea proorocului Ioel). "Domnul va imparati peste muntele Sionului de acum pururea. Din punct de vedere geografic si istoric, "tinutul lor se intindea de la Aroer care este pe malurile pararaului Arnon, pana la muntele Sionului care este Hermonul" (prezenta lui Dumnezeu in DEX), "si cuprindea toata campia de dincoace de Iordan, la rasarit, pana la marginea campiei, sub poalele muntelui Pisga". (2 Samuel). "Fecioara, fiica Sionului te dispretuieste si rade de tine, pe cine ai dispretuit si ai batjocorit, pe cine ai urat tu si impotriva cui ai ridiact tu glasul, si impotriva cui ti-ai ridicat tu ochii, impotriva SFANTULUI LUI ISRAEL" (2 Imparati) "Caci din Israel va iesi o ramasita, si din muntele Sionului cei scapati". (2 Imparati). "Cand va intoarce Domnul inapoi pe prinsii in razboi ai poporului Sau, Iacov se va veseli si Israel se va bucura", "se va bucura muntele Sionului. "Ca sa povestiti celor care vor veni dupa ei, iata Dumnezeu este al nostru in veci de veci, El ne va fi calauza pana la moarte". "Dumnnezeu, da Dumnezeu, Domnul vorbeste din Sion, care este intruparea frumusetii desavarsite, de acolo straluceste Dumnezeu". "El vine si nu tace, inaintea lui merge un foc mistuitor, si imprejurul Lui o furtuna puternica". "El striga catre ceruri sus si pe pamant ca sa judece pe poporul Sau, "strangeti-Mi credinciosii Mei, care au facut legamant cu Mine prin jertfa". "Atunci cerurile vor vesti dreptatea, caci Dumnezeu este cel care judeca" (Psalmi).
IOANA FLOREA
Ziua Ierusalimului
42 de ani de Ziua Eliberarii orasului vechi al Ierusalimului
28 Iyar este Ziua Eliberarii orasului vechi al Ierusalimului, Muntelui Templului si Zidului de Apus, in timpul razboiului de sase zile.
In afara de luna renasterii, data proclamarii Statului Israel, care a avut loc la 5 Iyar 5708 (1948), Ziua Indepedentei statului evreu, mai exista inca o data la care a avut loc un eveniment important pe drumul relizarii „Inceputului mantuirii” generatiei noastre. Ea este 28 Iyar, Ziua Eliberarii Ierusalimului, proclamata pentru totdeauna ca „Ziua Ierusalimului”.
Consiliul Superior Rabinic al Israelului a stabilit ca in aceasta zi, rugaciunea sa cuprinda psalmii de lauda („Halel”), care trebuie cititi in sinagogi. Exista obiceiul de a veni in aceeasi zi la Ierusalim, in amintirea pelerinajului care avea loc odinioara, precum si ca expresie a autoidentificarii cu capitala Israelului si cu speranta reconstruirii Templului.
Dupa 19 ani de la intemeierea Statului, conducatorii statelor arabe l-au amenintat cu un razboi distrugator. Ei au concentrat forte militare uriase langa granitele de nord, de est si de sud ale tarii. Zahal (Armata de Aparare a Israelului) nu a avut alta posibilitate decat sa inceapa un razboi preventiv de aparare pe aceste trei fronturi, cu scopul de a sparge centura de sufocare si de inconjurare.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, care a venit in ajutorul fiilor sai, asa cum a venit in toate razboaiele Israelului, Zahal a reusit sa distruga principalele centre de forta ale dusmanului pe cele trei fronturi. Dupa 6 zile de lupte crancene a avut loc o victorie stralucita, Israelul infrangand dusmanul in Peninsula Sinai, Platoul Golan, Iehuda si Somron. Zahal a ajuns la o culme istorica in ziua de 28 Iyar 5727 (1967), cand trupele noastre au patruns in orasul vechi al Ierusalimului, aflat in mainile dusmanului – si l-au eliberat, ajungang in interiorul sau, la Zidul de Apus, ramasita a Tempului.
In anul 5708 (1948), ganduri multe au napadit asupra poporului evreu. Atunci am reusit sa obtinem independenta Israelului, statul poporului evreu, dar n-am reusit sa primim Ierusalimul. El a ramas impartit, taiat in doua. Un zid despartea intre noi, pe de o parte – si orasul vechi si Muntele Templului pe de alta. Era un zid in inima si un zid fizic, rreal. Incercarile repetate de a elibera Ierusalimul nu au reusit. Ce s-a intamplat? De ce in cel mai sfant razboi care a avut loc in Eret Israel, au ramas in afara Statului Israel nou creat, tocmai Ierusalimul dintre ziduri, orasele Beit Lehem, Hebron si altele, tocmai aceste locuri? Poate ca razboiul de independenta ar fi fot o aventura? Poate ca Dumnezeu nu este multumit de acest lucru?
Pecetea de sus, din cer, care a venit sa pecetluiasca soarta acelui razboi, „vasul de ulei” care sa ne justifice calea, este razboiul de sase zile. Am intrat in Ierusalim si am reusit sa-l eliberam, in 2-3 zile.
In timpul razboiului de sase zile am vazut dovezi de unitate si dragoste intre evrei. A fost instaurat un guvern de unitate nationala, s-au prabusit paravanele si barierele, ca prin farmec au disparut toate acele lucruri care ii departeau pe evrei intre ei. Chiar si evreii depastati, asimilati, care nu stiau nimic despre iudaism, s-au trezit in acel moment. In mintea si inima lor s-a aprins o scanteie. In Israel cu totii s-au oferit voluntari. Imi amintesc bucuria manifestata de evrei si experimentata de ei in sinagogi si la intalniri particulare in Romania. S-a realizat o unitate completa, totala. Prin forta ei si cu ajutorul lui Dumnezeu am eliberat Ierusalimul.
Este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim. Nu exista poezie, nu exista cantec, nu exista fapt si lucru care sa poata exprima ceea ce simte cineva atunci cand pronunta cuvantul „Ierusalim” (Yerushalayim). Acest cuvant cuprinde totul. Rabi Smuel Ha-Naghid a spus: „Daca cineva a scris chiar 5.000 de poezii, dar nu a scris nici o poezie despre Ierusalim, este ca si cum n-ar fi scris nimic. Dar daca el va scrie o singura poezie, despre Ierusalim, in aceasta poezie el va exprima totul, pentru ca este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim”.
M-am gandit in sinea mea ca generatia noastra a avut norocul de a cunoaste si a primi ceva care nu au cunoscut si nu au primit alte generatii. Acest ceva de care am avut parte, acest dar bogat si frumos pe care l-am primit, se datoreaza si celor care nu au uitat Ierusalimul si au fost atasati de el totdeauna trup si suflet, de-a lungul mileniilor care s-au scurs de la daramarea Templului. Desi nu l-au vazut niciodata, ei l-au simtit drept orasul lor, drept capitala lor. Acesta este un lucru minunat, de care n-a avut parte nici un alt popor. Sentimentul lor a fost exprimat in rugaciuni si obiceiuri, in zile de bucurie si in zile de durere.
Rabinul invatat Malbim, care a fost rabinul comunitatii evreiesti din Bucuresti timp de 6 ani (1858-1864), imparte juramantul pentru Ierusalim, depus de evreii din Babel (Irakul de astazi) in trei feluri de juraminte, diferite intre ele.
Primul dintre aceste juraminte este: „Daca te voi uita Ierusalime, sa-mi fie uitata dreapta”. Acest juramant apartine perioadei si situatiei, in care evreii puteau si trebuiau sa apere orasul, sa lupte pentru el. Intr-o asemenea perioada, daca un evreu se multumea cu vorbe si povesti, dar nu facea nici o fapt si nu-si punea in actiune mana dreapta, oricum el isi calca juramantul „daca te voi uita Ierusalime, sa-mi fie uitata dreapta”, respectiv mana dreapta cu care putea lupta, care trebuia sa apere Ierusalimul dar nu facea aceasta. De aceea, urma sa-i fie uitata dreapta.
Dar au fost perioade si situatii in care evreii nu puteau sa lupte, iar in acest caz ei erau obligati sa respecte cel de-al doilea juramant, respectiv sa se roage pentru Ierusalim, sa invete despre Ierusalim – iar daca nu facea acest lucru incalcau juramantul: „Sa mi se lipeasca limba de cerul gurii”. Era vorba despre acea limba cu care evreul trebuia sa se roage, sa invete si sa povesteasca despre Ierusalim, iar daca nu facea acest licru, limba urma sa i se lipeasca de cerul gurii.
Dar mai sunt perioade si situatii si mai grele, asa cum a fost in Rusia, situatii in care evreul nu putea nici sa se roage, nici sa invete. Dar si in acest caz el este obligat sa-si aminteasca de Ierusalim.
La nunta, cand bucuria este in toi, se sparge un pahar de sticla. Atunci cand un evreu isi varuieste locuinta, el lasa un colt nevaruit, in amintirea Ierusalimului. Daca nu facea acest lucru, calca juramantul „Daca nu vom putea inalta Ierusalimul in culmea bucuriei noastre.”
Prin puterea acestor trei juraminte depuse si facute de-a lungul mileniilor atat de noi cat si de stramosii stramosilor nostri, in orice situatie si perioada istorica, generatia noastra a avut norocul sa ajunga la ziua eliberarii si unirii Ierusalimului.
Invatatii nostri ne arata ca dupa o victorie apare pericolul cel mai mare.
Dupa ce am reprimit regiunile Iehuda si Somron, dupa ce am reprimit Platoul Golan (Ramat Ha-Golan) si dupa ce am reprimit Ierusalimul intregit, Bunul Dumnezeu trebuie sa vina in fata noastra si sa ne spuna din nou: „Nu te teme. Eu te voi apara”. In razboi, Dumnezeu ne-a facut o minune mare, minunea salvarii noastre. Acum, noi avem nevoie de o noua minune, cea a salvarii acelei minuni. Prin aceasta minune, Ierusalimul reunit, reintregit, reunificat ca oras dupa 42 de ani, sa ramana al nostru pe vecie. Dumnezeu va face pace si va face in asa fel incat sa avem parte de a vedea unirea de la inima la inima, unitatea poporului, asa cum s-a reunit Ierusalimul – si sa avem parte de a vedea revederea intregului popor evreu in Eret Israel, in curand, in zilele noastre. Amin.
MAZAL-TOV IERUSALIM
28 Iyar este Ziua Eliberarii orasului vechi al Ierusalimului, Muntelui Templului si Zidului de Apus, in timpul razboiului de sase zile.
In afara de luna renasterii, data proclamarii Statului Israel, care a avut loc la 5 Iyar 5708 (1948), Ziua Indepedentei statului evreu, mai exista inca o data la care a avut loc un eveniment important pe drumul relizarii „Inceputului mantuirii” generatiei noastre. Ea este 28 Iyar, Ziua Eliberarii Ierusalimului, proclamata pentru totdeauna ca „Ziua Ierusalimului”.
Consiliul Superior Rabinic al Israelului a stabilit ca in aceasta zi, rugaciunea sa cuprinda psalmii de lauda („Halel”), care trebuie cititi in sinagogi. Exista obiceiul de a veni in aceeasi zi la Ierusalim, in amintirea pelerinajului care avea loc odinioara, precum si ca expresie a autoidentificarii cu capitala Israelului si cu speranta reconstruirii Templului.
Dupa 19 ani de la intemeierea Statului, conducatorii statelor arabe l-au amenintat cu un razboi distrugator. Ei au concentrat forte militare uriase langa granitele de nord, de est si de sud ale tarii. Zahal (Armata de Aparare a Israelului) nu a avut alta posibilitate decat sa inceapa un razboi preventiv de aparare pe aceste trei fronturi, cu scopul de a sparge centura de sufocare si de inconjurare.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, care a venit in ajutorul fiilor sai, asa cum a venit in toate razboaiele Israelului, Zahal a reusit sa distruga principalele centre de forta ale dusmanului pe cele trei fronturi. Dupa 6 zile de lupte crancene a avut loc o victorie stralucita, Israelul infrangand dusmanul in Peninsula Sinai, Platoul Golan, Iehuda si Somron. Zahal a ajuns la o culme istorica in ziua de 28 Iyar 5727 (1967), cand trupele noastre au patruns in orasul vechi al Ierusalimului, aflat in mainile dusmanului – si l-au eliberat, ajungang in interiorul sau, la Zidul de Apus, ramasita a Tempului.
In anul 5708 (1948), ganduri multe au napadit asupra poporului evreu. Atunci am reusit sa obtinem independenta Israelului, statul poporului evreu, dar n-am reusit sa primim Ierusalimul. El a ramas impartit, taiat in doua. Un zid despartea intre noi, pe de o parte – si orasul vechi si Muntele Templului pe de alta. Era un zid in inima si un zid fizic, rreal. Incercarile repetate de a elibera Ierusalimul nu au reusit. Ce s-a intamplat? De ce in cel mai sfant razboi care a avut loc in Eret Israel, au ramas in afara Statului Israel nou creat, tocmai Ierusalimul dintre ziduri, orasele Beit Lehem, Hebron si altele, tocmai aceste locuri? Poate ca razboiul de independenta ar fi fot o aventura? Poate ca Dumnezeu nu este multumit de acest lucru?
Pecetea de sus, din cer, care a venit sa pecetluiasca soarta acelui razboi, „vasul de ulei” care sa ne justifice calea, este razboiul de sase zile. Am intrat in Ierusalim si am reusit sa-l eliberam, in 2-3 zile.
In timpul razboiului de sase zile am vazut dovezi de unitate si dragoste intre evrei. A fost instaurat un guvern de unitate nationala, s-au prabusit paravanele si barierele, ca prin farmec au disparut toate acele lucruri care ii departeau pe evrei intre ei. Chiar si evreii depastati, asimilati, care nu stiau nimic despre iudaism, s-au trezit in acel moment. In mintea si inima lor s-a aprins o scanteie. In Israel cu totii s-au oferit voluntari. Imi amintesc bucuria manifestata de evrei si experimentata de ei in sinagogi si la intalniri particulare in Romania. S-a realizat o unitate completa, totala. Prin forta ei si cu ajutorul lui Dumnezeu am eliberat Ierusalimul.
Este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim. Nu exista poezie, nu exista cantec, nu exista fapt si lucru care sa poata exprima ceea ce simte cineva atunci cand pronunta cuvantul „Ierusalim” (Yerushalayim). Acest cuvant cuprinde totul. Rabi Smuel Ha-Naghid a spus: „Daca cineva a scris chiar 5.000 de poezii, dar nu a scris nici o poezie despre Ierusalim, este ca si cum n-ar fi scris nimic. Dar daca el va scrie o singura poezie, despre Ierusalim, in aceasta poezie el va exprima totul, pentru ca este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim”.
M-am gandit in sinea mea ca generatia noastra a avut norocul de a cunoaste si a primi ceva care nu au cunoscut si nu au primit alte generatii. Acest ceva de care am avut parte, acest dar bogat si frumos pe care l-am primit, se datoreaza si celor care nu au uitat Ierusalimul si au fost atasati de el totdeauna trup si suflet, de-a lungul mileniilor care s-au scurs de la daramarea Templului. Desi nu l-au vazut niciodata, ei l-au simtit drept orasul lor, drept capitala lor. Acesta este un lucru minunat, de care n-a avut parte nici un alt popor. Sentimentul lor a fost exprimat in rugaciuni si obiceiuri, in zile de bucurie si in zile de durere.
Rabinul invatat Malbim, care a fost rabinul comunitatii evreiesti din Bucuresti timp de 6 ani (1858-1864), imparte juramantul pentru Ierusalim, depus de evreii din Babel (Irakul de astazi) in trei feluri de juraminte, diferite intre ele.
Primul dintre aceste juraminte este: „Daca te voi uita Ierusalime, sa-mi fie uitata dreapta”. Acest juramant apartine perioadei si situatiei, in care evreii puteau si trebuiau sa apere orasul, sa lupte pentru el. Intr-o asemenea perioada, daca un evreu se multumea cu vorbe si povesti, dar nu facea nici o fapt si nu-si punea in actiune mana dreapta, oricum el isi calca juramantul „daca te voi uita Ierusalime, sa-mi fie uitata dreapta”, respectiv mana dreapta cu care putea lupta, care trebuia sa apere Ierusalimul dar nu facea aceasta. De aceea, urma sa-i fie uitata dreapta.
Dar au fost perioade si situatii in care evreii nu puteau sa lupte, iar in acest caz ei erau obligati sa respecte cel de-al doilea juramant, respectiv sa se roage pentru Ierusalim, sa invete despre Ierusalim – iar daca nu facea acest lucru incalcau juramantul: „Sa mi se lipeasca limba de cerul gurii”. Era vorba despre acea limba cu care evreul trebuia sa se roage, sa invete si sa povesteasca despre Ierusalim, iar daca nu facea acest licru, limba urma sa i se lipeasca de cerul gurii.
Dar mai sunt perioade si situatii si mai grele, asa cum a fost in Rusia, situatii in care evreul nu putea nici sa se roage, nici sa invete. Dar si in acest caz el este obligat sa-si aminteasca de Ierusalim.
La nunta, cand bucuria este in toi, se sparge un pahar de sticla. Atunci cand un evreu isi varuieste locuinta, el lasa un colt nevaruit, in amintirea Ierusalimului. Daca nu facea acest lucru, calca juramantul „Daca nu vom putea inalta Ierusalimul in culmea bucuriei noastre.”
Prin puterea acestor trei juraminte depuse si facute de-a lungul mileniilor atat de noi cat si de stramosii stramosilor nostri, in orice situatie si perioada istorica, generatia noastra a avut norocul sa ajunga la ziua eliberarii si unirii Ierusalimului.
Invatatii nostri ne arata ca dupa o victorie apare pericolul cel mai mare.
Dupa ce am reprimit regiunile Iehuda si Somron, dupa ce am reprimit Platoul Golan (Ramat Ha-Golan) si dupa ce am reprimit Ierusalimul intregit, Bunul Dumnezeu trebuie sa vina in fata noastra si sa ne spuna din nou: „Nu te teme. Eu te voi apara”. In razboi, Dumnezeu ne-a facut o minune mare, minunea salvarii noastre. Acum, noi avem nevoie de o noua minune, cea a salvarii acelei minuni. Prin aceasta minune, Ierusalimul reunit, reintregit, reunificat ca oras dupa 42 de ani, sa ramana al nostru pe vecie. Dumnezeu va face pace si va face in asa fel incat sa avem parte de a vedea unirea de la inima la inima, unitatea poporului, asa cum s-a reunit Ierusalimul – si sa avem parte de a vedea revederea intregului popor evreu in Eret Israel, in curand, in zilele noastre. Amin.
MAZAL-TOV IERUSALIM
Sărbătoarea de Tu bi-Şvat -Anul Nou al Pomilor
15 Svat
Celebrarea zilei de 15 Şvat
Sărbătoarea de identificare cu natura
„Pentru că omul este ca un copac de pe câmp” (Devarim/Deuteronomul 20, 19) – ne-a învăţat Tora că este interzis să distrugem copacii de pe câmp. Nu numai în perioade normale este interzis a tăia copacii fără un motiv plauzibil. Chiar şi în timp de război trebuie să fim atenţi şi să tăiem „numai copacul despre care ai ştiut că nu produce fructe bune de mâncat”, respectiv că nu este un pom fructifer.
úîĺđä
Anul nou al pomilor este în ziua de 15 Şvat, aşa cum au calculat învăţaţii din şcoala lui Hilel (Talmud, Tratatul Roş Hana, Mişna 1). În această zi ne bucurăm că am reuşit să ajungem în Ereţ Israel, ţara lui Israel, iar Ereţ Israel ne dăruieşte fructele sale cu dragoste pentru că Poporul şi Ţara sunt unite între ele.
„Tu bi-Şvat”, ziua de 15 a lunii ebraice Şvat, este Anul Nou al Pomilor pentru că în această perioadă înmuguresc majoritatea pomilor din Israel, şi deja se vede începutul fructelor adormite. Sensul halahic al acestei zile se referă la norme halahice privitoare la roadele pomilor în primul an, răsaduri pentru creştere, danii şi zeciuieli, precum şi – în general – la toate comandamentele divine referitoare la Ereţ Israel.
Ziua de 15 Şvat este data fixată pentru numărarea anilor fructelor pomilor. De asemenea, ea este data stabilită pentru calcularea dării zeciuielilor, după cum scrie în cartea Devarim/Deuteronomul, 14: „O zecime să dai zeciuială din recolta seminţei tale”, an de an. Întrucât nu este cunoscută ziua de naştere a fiecărui copac, a fost aleasă şi stabilită ziua de 15 Şvat ca dată convenţională de naştere a tuturor copacilor. Pentru a utiliza un exemplu actual, acest lucru seamănă cu sistemul de impozite practicat în întreaga lume, atunci când impozitele sunt percepute în funcţie de venitul anual, iar data fixată indică încheierea unui an financiar şi începutul altui an financiar, nou.
Ziua consumului fructelor
Calea cea mai bună de exprimare a recunoştinţei faţă de un pom este binecuvântarea fructelor sale şi consumul lor într-un cadru sfânt. De aceea s-a creat obiceiul consumului fructelor pomilor pe data 15 Şvat, în special al fructelor celor şapte feluri de pomi fructiferi cu care s-a mândrit Ereţ Israelul.
Dacă cineva are – mănâncă fructe crescute în Ereţ Israel; acest lucru este preferabil.
Evreii se străduiesc să obţină un fruct nou, pe care să facă binecuvântarea de „Şeheianu” (Mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns la această zi).
În seara din ajun de 15 Şvat şi în cursul acestei zile trebuie să avem grijă în mod special de a mânca fructe „caşer” (rituale), respectiv care nu sunt din primul an al fructificării unui pom şi pentru care s-a plătit zeciuială, fructe care nu au viermi, şi să binecuvântăm cu binecuvântările speciale pentru fructe, aşa cum au fost stabilite în Halaha, pentru că este adusă o binecuvântare roadelor pomului prin intermediul lor.
Prima binecuvântare va fi făcută asupra fructului cel mai important, dacă cineva vrea să mănânce o parte din el. Ordinea priorităţii este:pâine, prăjituri, vin, măslină, curmală, struguri, smochină, rodie, celelalte fructe ale pomilor, fructele pământului (respectiv - ale plantelor ierboase) şi – la sfârşit – condimente şi plante pentru care s-a făcut binecuvântarea mirosului plăcut.
1. – Grâu şi orz: se va lua o pâine şi se va binecuvânta asupra ei („Cel care scoate pâinea din pământ” – „Baruch Ata Ha-Shem, Elokeinu Meleh Ha-Olam, Ha-Moţi Lehem min Ha-areţ”).
2. – Prăjitură: se va binecuvânta asupra ei („Cel care crează alimentele” – „Bore Miney Mezonot”).
3. – Viţă de vie: se va umple un pahar cu vin sau cu must şi se va binecuvânta („Cel care crează rodul viţei” – „Bore Pri Ha-gafen”).
4. – Măslină: se va lua o măslină întreagă şi se va binecuvânta, iar binecuvântarea se va referi la toate fructele pomilor („Cel care crează rodul pomilor” – "Bore Pri Ha-eţ”).
5. – Curmală: se va mânca o curmală şi se va face o binecuvântare asupra ei dacă nu a fost deja făcută binecuvântarea asupra rodului pomilor.
6. – Smochină: se va lua o smochină şi se va controla dacă nu are viermi şi se va mânca, iar dacă nu a fost deja făcută binecuvântarea pentru rodul pomilor, se va face asupra ei.
7. – Rodie: se va mânca o rodie, şi dacă nu a fost deja făcută o binecuvântare pentru rodul pomilor, se va face asupra ei.
Se va continua să se mănânce alte fructe şi legume, se va vorbi despre ceea ce scrie în Tora şi, dacă s-a mâncat pâine la această masă, se va face binecuvântarea alimentelor pentru după masă. Dacă nu s-a mâncat pâine, se va face binecuvântarea de mulţumire.
Sărbătoarea de identificare cu natura
În decursul realităţii istorice, ziua de 15 Şvat a ieşit din cadrul unic al comandamentelor divine dependente de Ereţ Israel, şi a devenit ziua de identificare cu natura. Se poate afirma că, aşa cum ziua de 9 Av a pătruns în tradiţia evreiască drept zi de identificare cu distrugerea Ereţ Isarelului, ziua de 15 Şvat a căpătat semnificaţia exact inversă: înflorirea Ereţ Israelului, construirea sa, aşezarea în această ţară, reînvierea naturii sale şi calitatea roadelor pe care le dă pământul ei.
Îmi amintesc faptul că, în România, strămoşii noştri au făcut eforturi mari pentru a avea posibilitatea ca în ziua de 15 Şvat să binecuvânteze asupra fructelor din Ereţ Israel. Acest obicei a devenit un act de identificare cu ţara.
În această zi, în afară de ceremonia consumului celor mai bune fructe din Ereţ Israel, se obişnuieşte şi a se ieşi în mijlocul naturii şi a planta pomi, deoarece „toţi pomii au fost creaţi pentru plăcerea oamenilor” (cartea Midraş Bereşit Raba, 13), chiar dacă ei nu sunt totdeauna pentu plăcerea noastră individuală.
În Talmud (Tratatul Taanit, 23) se povesteşte: „Odată Honi Ha-Meaghel se plimba pe drum. El a văzut un om care planta un roşcov, şi i-a spus:
<-Când va da rod acest pom?->.
Respectivul om i-a răspuns:
<>.
I-a spus:
<-Eşti sigur că vei trăi şaptezeci de ani şi vei mânca din rodul său?->
I-a răspuns:
<-Eu am găsit lumea cu roşcovi. După cum strămoşii mei i-au plantat pentru mine, tot aşa îi voi planta şi eu pentru fiii mei->”.
Bucuraţi-vă de ziua de 15 Şvat!
Celebrarea zilei de 15 Şvat
Sărbătoarea de identificare cu natura
„Pentru că omul este ca un copac de pe câmp” (Devarim/Deuteronomul 20, 19) – ne-a învăţat Tora că este interzis să distrugem copacii de pe câmp. Nu numai în perioade normale este interzis a tăia copacii fără un motiv plauzibil. Chiar şi în timp de război trebuie să fim atenţi şi să tăiem „numai copacul despre care ai ştiut că nu produce fructe bune de mâncat”, respectiv că nu este un pom fructifer.
úîĺđä
Anul nou al pomilor este în ziua de 15 Şvat, aşa cum au calculat învăţaţii din şcoala lui Hilel (Talmud, Tratatul Roş Hana, Mişna 1). În această zi ne bucurăm că am reuşit să ajungem în Ereţ Israel, ţara lui Israel, iar Ereţ Israel ne dăruieşte fructele sale cu dragoste pentru că Poporul şi Ţara sunt unite între ele.
„Tu bi-Şvat”, ziua de 15 a lunii ebraice Şvat, este Anul Nou al Pomilor pentru că în această perioadă înmuguresc majoritatea pomilor din Israel, şi deja se vede începutul fructelor adormite. Sensul halahic al acestei zile se referă la norme halahice privitoare la roadele pomilor în primul an, răsaduri pentru creştere, danii şi zeciuieli, precum şi – în general – la toate comandamentele divine referitoare la Ereţ Israel.
Ziua de 15 Şvat este data fixată pentru numărarea anilor fructelor pomilor. De asemenea, ea este data stabilită pentru calcularea dării zeciuielilor, după cum scrie în cartea Devarim/Deuteronomul, 14: „O zecime să dai zeciuială din recolta seminţei tale”, an de an. Întrucât nu este cunoscută ziua de naştere a fiecărui copac, a fost aleasă şi stabilită ziua de 15 Şvat ca dată convenţională de naştere a tuturor copacilor. Pentru a utiliza un exemplu actual, acest lucru seamănă cu sistemul de impozite practicat în întreaga lume, atunci când impozitele sunt percepute în funcţie de venitul anual, iar data fixată indică încheierea unui an financiar şi începutul altui an financiar, nou.
Ziua consumului fructelor
Calea cea mai bună de exprimare a recunoştinţei faţă de un pom este binecuvântarea fructelor sale şi consumul lor într-un cadru sfânt. De aceea s-a creat obiceiul consumului fructelor pomilor pe data 15 Şvat, în special al fructelor celor şapte feluri de pomi fructiferi cu care s-a mândrit Ereţ Israelul.
Dacă cineva are – mănâncă fructe crescute în Ereţ Israel; acest lucru este preferabil.
Evreii se străduiesc să obţină un fruct nou, pe care să facă binecuvântarea de „Şeheianu” (Mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns la această zi).
În seara din ajun de 15 Şvat şi în cursul acestei zile trebuie să avem grijă în mod special de a mânca fructe „caşer” (rituale), respectiv care nu sunt din primul an al fructificării unui pom şi pentru care s-a plătit zeciuială, fructe care nu au viermi, şi să binecuvântăm cu binecuvântările speciale pentru fructe, aşa cum au fost stabilite în Halaha, pentru că este adusă o binecuvântare roadelor pomului prin intermediul lor.
Prima binecuvântare va fi făcută asupra fructului cel mai important, dacă cineva vrea să mănânce o parte din el. Ordinea priorităţii este:pâine, prăjituri, vin, măslină, curmală, struguri, smochină, rodie, celelalte fructe ale pomilor, fructele pământului (respectiv - ale plantelor ierboase) şi – la sfârşit – condimente şi plante pentru care s-a făcut binecuvântarea mirosului plăcut.
1. – Grâu şi orz: se va lua o pâine şi se va binecuvânta asupra ei („Cel care scoate pâinea din pământ” – „Baruch Ata Ha-Shem, Elokeinu Meleh Ha-Olam, Ha-Moţi Lehem min Ha-areţ”).
2. – Prăjitură: se va binecuvânta asupra ei („Cel care crează alimentele” – „Bore Miney Mezonot”).
3. – Viţă de vie: se va umple un pahar cu vin sau cu must şi se va binecuvânta („Cel care crează rodul viţei” – „Bore Pri Ha-gafen”).
4. – Măslină: se va lua o măslină întreagă şi se va binecuvânta, iar binecuvântarea se va referi la toate fructele pomilor („Cel care crează rodul pomilor” – "Bore Pri Ha-eţ”).
5. – Curmală: se va mânca o curmală şi se va face o binecuvântare asupra ei dacă nu a fost deja făcută binecuvântarea asupra rodului pomilor.
6. – Smochină: se va lua o smochină şi se va controla dacă nu are viermi şi se va mânca, iar dacă nu a fost deja făcută binecuvântarea pentru rodul pomilor, se va face asupra ei.
7. – Rodie: se va mânca o rodie, şi dacă nu a fost deja făcută o binecuvântare pentru rodul pomilor, se va face asupra ei.
Se va continua să se mănânce alte fructe şi legume, se va vorbi despre ceea ce scrie în Tora şi, dacă s-a mâncat pâine la această masă, se va face binecuvântarea alimentelor pentru după masă. Dacă nu s-a mâncat pâine, se va face binecuvântarea de mulţumire.
Sărbătoarea de identificare cu natura
În decursul realităţii istorice, ziua de 15 Şvat a ieşit din cadrul unic al comandamentelor divine dependente de Ereţ Israel, şi a devenit ziua de identificare cu natura. Se poate afirma că, aşa cum ziua de 9 Av a pătruns în tradiţia evreiască drept zi de identificare cu distrugerea Ereţ Isarelului, ziua de 15 Şvat a căpătat semnificaţia exact inversă: înflorirea Ereţ Israelului, construirea sa, aşezarea în această ţară, reînvierea naturii sale şi calitatea roadelor pe care le dă pământul ei.
Îmi amintesc faptul că, în România, strămoşii noştri au făcut eforturi mari pentru a avea posibilitatea ca în ziua de 15 Şvat să binecuvânteze asupra fructelor din Ereţ Israel. Acest obicei a devenit un act de identificare cu ţara.
În această zi, în afară de ceremonia consumului celor mai bune fructe din Ereţ Israel, se obişnuieşte şi a se ieşi în mijlocul naturii şi a planta pomi, deoarece „toţi pomii au fost creaţi pentru plăcerea oamenilor” (cartea Midraş Bereşit Raba, 13), chiar dacă ei nu sunt totdeauna pentu plăcerea noastră individuală.
În Talmud (Tratatul Taanit, 23) se povesteşte: „Odată Honi Ha-Meaghel se plimba pe drum. El a văzut un om care planta un roşcov, şi i-a spus:
<-Când va da rod acest pom?->.
Respectivul om i-a răspuns:
<>.
I-a spus:
<-Eşti sigur că vei trăi şaptezeci de ani şi vei mânca din rodul său?->
I-a răspuns:
<-Eu am găsit lumea cu roşcovi. După cum strămoşii mei i-au plantat pentru mine, tot aşa îi voi planta şi eu pentru fiii mei->”.
Bucuraţi-vă de ziua de 15 Şvat!
Sărbătoarea de Hanuca
Hanuca
Când aprindem lumănărelele de Hanuca, este bine să ne reamintim şi să explicăm importanţa acestei sărbători. De ce aprindem aceste lumânărele? Cu ce sînt ele speciale? Cine are nevoie de lumânărele în zilele noastre, când lumini puternice, lămpi electrice cu neon, luminează casele? Dar tocmai acum, când aprindem aceste lumânărele, spunem binecuvânatrea de mulţumire că am ajuns la ziua aceasta şi adăugăm că aceste lumânărele sunt sfinte şi nu avem voie să ne folosim de lumina lor. Două minuni a făcut Dumnezeu poporului evreu în zilele în care sărbătorim Hanuca, sărbătoarea luminii. Sînt două minuni diferite între ele, fiecare de alt fel.
úîĺđä
Prima minune este a victoriei Macabeilor (Haşmonaim), într-o luptă fizică împotriva elenizanţilor. Cei puţini au biruit pe cei mulţi, Dumnezeu i-a dat pe cei mulţi în mîna celor puţini. Matitiahu Haşmoneul din Modiin, împreună cu cei cinci fii ai săi (dintre care cel mai proeminent a fost Iehuda Macabeul), s-au ridicat şi au condus răscoala. Deviza lui Matitiahu era: Cine este cu Dumnezeu, să mă urmeze! Macabeii au luptat împotriva regelui seleucid sirian Antiohus, care stăpînea asupra Ereţ-Israelului. Ei erau gata să se sacrifice, să cadă pentru sfinţirea numelui Domnului, pentru menţinerea iudaismului, a învăţăturii Torei, pentru o viaţă religioasă cu cultură iudaică.
Antiohus voia desfiinţarea iudaismului, introducerea cultului său personal, interzicerea respectării Şabatului, a studiului Torei şi a circumciziei. Până la urmă, Macabeii au biruit, deşi numărul luptătorilor era mic.
A doua minune s-a arătat evreilor în Templul de la Ierusalim.
Antiohus avusese singura dorinţă şi grijă să stingă lumina din Templu, să-l profaneze după ce pusese stăpînire pe el. La rândul său, Iehuda Hamacabi, atunci când a eliberat oraşul-capitală al Iudeii, a avut şi el o singură grijă, să reaprindă candela din Templu. El a găsit în Templu un vas cu ulei pur şi sfinţit, a cărui cantitate era suficientă pentru a lumina doar o singură zi. Dar, printr-o minune, uleiul a ars totuşi fără întrerupere timp de opt zile.
Întrebarea este, în cinstea căreia dintre cele două minuni s-a fixat sărbătoarea de Hanuca. Răspunsul este că în onoarea celei de a doua minuni, victoria luminii asupra întunericului, posibilitatea de a putea trăi ca evrei, după religia şi tradiţia iudaică.
Care ar fi deci semnificaţia sărbătorii de Hanuca? Ştim că semnificaţia zilei de Iom Kipur este pocăinţa, a sărbătorii de Pesah este libertatea, a sărbătorii de Şavuot este primirea Torei, a sărbătorii de Purim este salvarea fizică a poporului evreu. Hanuca reprezintă existenţa evreului ca evreu. Să fim evrei aşa cum se înţelege din sărbătoarea de Hanuca, putem explica în trei feluri:
Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este că evreii nu trăiesc numai după realitatea exterioară. Dacă Iehuda Macabeul şi-ar fi calculat faptele numai după realitate, răscoala n-ar fi izbucnit niciodată. Majoritatea poporului nu s-a alăturat răscoalei, erau realişti. Ei ştiau că realitatea nu se poate schimba, elenizaţii sunt foarte mulţi şi de aceea vor câştiga. Macabeii au pornit la luptă împotriva realităţii exterioare imediate. Ei au crezut într-o altă realitate, presupusă de ei înşişi, credinţa lor în victorie, întărită de credinţa în Dumnezeu.
Poporul evreu există fiindcă noi, evreii, trăim într-o existenţă surealistă, îmbinăm realitatea obiectivă cu credinţa în Dumnezeu. Acest fel de existenţă este trăit nu numai de evreii credincioşi, ci chiar şi de necredincioşi. Aceasta este o formă înaltă de realizare. Ea l-a determinat pe doctorul Beniamin Zeev (Theodor) Herzl în anul 1897 să ceară şi să prevadă crearea unei ţări a evreilor. El a văzut că viaţa evreiască din Europa nu are viitor, iar reînvierea patriei evreieşti este obligatorie, pentru a salva existenţa poporului evreu.
Aceeaşi formă înaltă de realizare l-a condus pe David Ben Gurion în anul 1948 să declare întemeierea patriei evreilor, Statul Israel, cu toată superioritatea numerică a forţelor duşmane care ne ameninţau existenţa şi cu toată opunerea câtorva ţări prietene, ca Statele Unite ale Americii, care l-au sfătuit să nu declare independenţa Statului Evreu.
Dar, Ben Gurion s-a împotrivit tuturor acestor realităţi, crezând într-o realitate superioară. Acest realism evreiesc este prima semnificaţie a sărbătorii de Hanuca.
A doua semnificaţie a sărbătorii de Hanuca este de a fi evreu.
Ea ne face să fim altfel, diferiţi, să fim pregătiţi să trăim într-o realitate deosebită, faţă de popoarele şi oamenii de cultură aşa-zis „superioară” care îşi pot bate joc de comportarea şi de credinţa noastră. Astfel au trăit şi luptat Macabeii în răscoala lor faţă de elenizanţi, adepţii modului de viaţă, culturii şi religiei elene.
Pe parcursul istoriei au existat evrei care au avut uneori tendinţa de a se asimila culturii universale. Aceştia erau evrei care nu studiaseră Tora, care nu se simţeau fericiţi cu cultura noastră, cu credinţa noastră. Ei au fost fericiţi că elenii şi elenizaţii le-au permis să se folosească de cultura şi de bunurile lor. De Hanuca, mai mult decât oricând, trebuie să fim legaţi de această semnificaţie a sărbătorii, să fim noi înşine, să nu ne fie ruşine de cultura şi religia noastră, fie că toate popoarele lumii ne privesc cu ochi buni sau cu ochi răi. Aceasta este problema lor, nu a noastră.
Cea de a treia semnificaţie a sărbătorii de Hanuca a fost explicată de adepţii învăţatului Hilel. După concluzia Talmudului, motivul că noi adăugăm în fiecare zi de Hanuca o lumânare, est că noi ne înălţăm în sfinţenie şi nu coborâm în neant.
Două minuni diferite – militară şi religioasă, aparent fără legătură între ele, au fost văzute de înţelepţii noştri ca fiind într-o legătură foarte strânsă. Minunea uleiului are mare influenţă pentru victoria în luptă, iar victoria în luptă are mare influenţă asupra minunii uleiului. Aceste două minuni sînt fundamentul sărbătorii de Hanuca. Poporul evreu este un popor deosebit, iar existenţa statului Israel, se datoreşte unei mari minuni, căci de 57 de ani rezistăm adversităţii vecinilor care ne-au declarat război şi nu toţi au încheiat pace cu noi, fiind siliţi să ne confruntă în continuare cu lumea arabă, cu lumea musulmană ce ne sunt ostile.
Suntem un popor mic, avem o ţară mică, vrem să trăim în pace cu toţi vecinii, dar nu suntem lăsaţi să trăim în pace. Noi nu dorim să cucerim teritorii care nu sunt ale noastre, vrem să ni se recunoască dreptul de a avea o patrie – Ţara Făgăduinţei, Ţara Promisă.
Statul Israel reprezintă locul care ne asigură viaţa şi regăsirea demnităţii, şi pentru existenţa lui s-au jertfit mii de vieţi în războaiele de apărare ale ţării. Ierusalimul este capitala Israelului şi nu putem renunţa la ea. Ierusalimul nu a fost niciodată oraşul de reşedinţă al altei ţări, în decursul celor 2000 de ani cât timp poporul evreu a fost în Diaspora. Credem în izbânda noastră pentru că luptăm pentru o cauză dreaptă. Sperăm că Dumnezeul minunilor, care a determinat victoria ce o sărbătorim de Hanuca, ne va ajuta şi în aceste vremuri, să putem trăi în linişte şi pace în Israel, bucurându-ne de o viaţă fericită.
Candela cu ulei se găseşte în fiecare evreu. De datoria noastră să ştim cum să ne folosim de uleiul din ea ca să aprindem din ea lumânările de Hanuca şi lumina lor va creşte din zi în zi aşa cum afirma Hilel.
Anul acesta, când aprindem lumânărelele de Hanuca, să nu uităm şi să ne amintim de fraţii şi fiii noştri răpiţi şi căzuţi în prizonierat. Ei trăiesc în întuneric. Să ne rugăm bunului Dumnezeu, să-i elibereze din robie, să le aducă mîntuirea şi lumina.
Tuturor, urări de sărbătoarea luminii fericită, să ne ajute Dumnezeu ca Hanuca 5766 să ne aducă lumina păcii şi a bucuriei întregului nostru popor.
Când aprindem lumănărelele de Hanuca, este bine să ne reamintim şi să explicăm importanţa acestei sărbători. De ce aprindem aceste lumânărele? Cu ce sînt ele speciale? Cine are nevoie de lumânărele în zilele noastre, când lumini puternice, lămpi electrice cu neon, luminează casele? Dar tocmai acum, când aprindem aceste lumânărele, spunem binecuvânatrea de mulţumire că am ajuns la ziua aceasta şi adăugăm că aceste lumânărele sunt sfinte şi nu avem voie să ne folosim de lumina lor. Două minuni a făcut Dumnezeu poporului evreu în zilele în care sărbătorim Hanuca, sărbătoarea luminii. Sînt două minuni diferite între ele, fiecare de alt fel.
úîĺđä
Prima minune este a victoriei Macabeilor (Haşmonaim), într-o luptă fizică împotriva elenizanţilor. Cei puţini au biruit pe cei mulţi, Dumnezeu i-a dat pe cei mulţi în mîna celor puţini. Matitiahu Haşmoneul din Modiin, împreună cu cei cinci fii ai săi (dintre care cel mai proeminent a fost Iehuda Macabeul), s-au ridicat şi au condus răscoala. Deviza lui Matitiahu era: Cine este cu Dumnezeu, să mă urmeze! Macabeii au luptat împotriva regelui seleucid sirian Antiohus, care stăpînea asupra Ereţ-Israelului. Ei erau gata să se sacrifice, să cadă pentru sfinţirea numelui Domnului, pentru menţinerea iudaismului, a învăţăturii Torei, pentru o viaţă religioasă cu cultură iudaică.
Antiohus voia desfiinţarea iudaismului, introducerea cultului său personal, interzicerea respectării Şabatului, a studiului Torei şi a circumciziei. Până la urmă, Macabeii au biruit, deşi numărul luptătorilor era mic.
A doua minune s-a arătat evreilor în Templul de la Ierusalim.
Antiohus avusese singura dorinţă şi grijă să stingă lumina din Templu, să-l profaneze după ce pusese stăpînire pe el. La rândul său, Iehuda Hamacabi, atunci când a eliberat oraşul-capitală al Iudeii, a avut şi el o singură grijă, să reaprindă candela din Templu. El a găsit în Templu un vas cu ulei pur şi sfinţit, a cărui cantitate era suficientă pentru a lumina doar o singură zi. Dar, printr-o minune, uleiul a ars totuşi fără întrerupere timp de opt zile.
Întrebarea este, în cinstea căreia dintre cele două minuni s-a fixat sărbătoarea de Hanuca. Răspunsul este că în onoarea celei de a doua minuni, victoria luminii asupra întunericului, posibilitatea de a putea trăi ca evrei, după religia şi tradiţia iudaică.
Care ar fi deci semnificaţia sărbătorii de Hanuca? Ştim că semnificaţia zilei de Iom Kipur este pocăinţa, a sărbătorii de Pesah este libertatea, a sărbătorii de Şavuot este primirea Torei, a sărbătorii de Purim este salvarea fizică a poporului evreu. Hanuca reprezintă existenţa evreului ca evreu. Să fim evrei aşa cum se înţelege din sărbătoarea de Hanuca, putem explica în trei feluri:
Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este că evreii nu trăiesc numai după realitatea exterioară. Dacă Iehuda Macabeul şi-ar fi calculat faptele numai după realitate, răscoala n-ar fi izbucnit niciodată. Majoritatea poporului nu s-a alăturat răscoalei, erau realişti. Ei ştiau că realitatea nu se poate schimba, elenizaţii sunt foarte mulţi şi de aceea vor câştiga. Macabeii au pornit la luptă împotriva realităţii exterioare imediate. Ei au crezut într-o altă realitate, presupusă de ei înşişi, credinţa lor în victorie, întărită de credinţa în Dumnezeu.
Poporul evreu există fiindcă noi, evreii, trăim într-o existenţă surealistă, îmbinăm realitatea obiectivă cu credinţa în Dumnezeu. Acest fel de existenţă este trăit nu numai de evreii credincioşi, ci chiar şi de necredincioşi. Aceasta este o formă înaltă de realizare. Ea l-a determinat pe doctorul Beniamin Zeev (Theodor) Herzl în anul 1897 să ceară şi să prevadă crearea unei ţări a evreilor. El a văzut că viaţa evreiască din Europa nu are viitor, iar reînvierea patriei evreieşti este obligatorie, pentru a salva existenţa poporului evreu.
Aceeaşi formă înaltă de realizare l-a condus pe David Ben Gurion în anul 1948 să declare întemeierea patriei evreilor, Statul Israel, cu toată superioritatea numerică a forţelor duşmane care ne ameninţau existenţa şi cu toată opunerea câtorva ţări prietene, ca Statele Unite ale Americii, care l-au sfătuit să nu declare independenţa Statului Evreu.
Dar, Ben Gurion s-a împotrivit tuturor acestor realităţi, crezând într-o realitate superioară. Acest realism evreiesc este prima semnificaţie a sărbătorii de Hanuca.
A doua semnificaţie a sărbătorii de Hanuca este de a fi evreu.
Ea ne face să fim altfel, diferiţi, să fim pregătiţi să trăim într-o realitate deosebită, faţă de popoarele şi oamenii de cultură aşa-zis „superioară” care îşi pot bate joc de comportarea şi de credinţa noastră. Astfel au trăit şi luptat Macabeii în răscoala lor faţă de elenizanţi, adepţii modului de viaţă, culturii şi religiei elene.
Pe parcursul istoriei au existat evrei care au avut uneori tendinţa de a se asimila culturii universale. Aceştia erau evrei care nu studiaseră Tora, care nu se simţeau fericiţi cu cultura noastră, cu credinţa noastră. Ei au fost fericiţi că elenii şi elenizaţii le-au permis să se folosească de cultura şi de bunurile lor. De Hanuca, mai mult decât oricând, trebuie să fim legaţi de această semnificaţie a sărbătorii, să fim noi înşine, să nu ne fie ruşine de cultura şi religia noastră, fie că toate popoarele lumii ne privesc cu ochi buni sau cu ochi răi. Aceasta este problema lor, nu a noastră.
Cea de a treia semnificaţie a sărbătorii de Hanuca a fost explicată de adepţii învăţatului Hilel. După concluzia Talmudului, motivul că noi adăugăm în fiecare zi de Hanuca o lumânare, est că noi ne înălţăm în sfinţenie şi nu coborâm în neant.
Două minuni diferite – militară şi religioasă, aparent fără legătură între ele, au fost văzute de înţelepţii noştri ca fiind într-o legătură foarte strânsă. Minunea uleiului are mare influenţă pentru victoria în luptă, iar victoria în luptă are mare influenţă asupra minunii uleiului. Aceste două minuni sînt fundamentul sărbătorii de Hanuca. Poporul evreu este un popor deosebit, iar existenţa statului Israel, se datoreşte unei mari minuni, căci de 57 de ani rezistăm adversităţii vecinilor care ne-au declarat război şi nu toţi au încheiat pace cu noi, fiind siliţi să ne confruntă în continuare cu lumea arabă, cu lumea musulmană ce ne sunt ostile.
Suntem un popor mic, avem o ţară mică, vrem să trăim în pace cu toţi vecinii, dar nu suntem lăsaţi să trăim în pace. Noi nu dorim să cucerim teritorii care nu sunt ale noastre, vrem să ni se recunoască dreptul de a avea o patrie – Ţara Făgăduinţei, Ţara Promisă.
Statul Israel reprezintă locul care ne asigură viaţa şi regăsirea demnităţii, şi pentru existenţa lui s-au jertfit mii de vieţi în războaiele de apărare ale ţării. Ierusalimul este capitala Israelului şi nu putem renunţa la ea. Ierusalimul nu a fost niciodată oraşul de reşedinţă al altei ţări, în decursul celor 2000 de ani cât timp poporul evreu a fost în Diaspora. Credem în izbânda noastră pentru că luptăm pentru o cauză dreaptă. Sperăm că Dumnezeul minunilor, care a determinat victoria ce o sărbătorim de Hanuca, ne va ajuta şi în aceste vremuri, să putem trăi în linişte şi pace în Israel, bucurându-ne de o viaţă fericită.
Candela cu ulei se găseşte în fiecare evreu. De datoria noastră să ştim cum să ne folosim de uleiul din ea ca să aprindem din ea lumânările de Hanuca şi lumina lor va creşte din zi în zi aşa cum afirma Hilel.
Anul acesta, când aprindem lumânărelele de Hanuca, să nu uităm şi să ne amintim de fraţii şi fiii noştri răpiţi şi căzuţi în prizonierat. Ei trăiesc în întuneric. Să ne rugăm bunului Dumnezeu, să-i elibereze din robie, să le aducă mîntuirea şi lumina.
Tuturor, urări de sărbătoarea luminii fericită, să ne ajute Dumnezeu ca Hanuca 5766 să ne aducă lumina păcii şi a bucuriei întregului nostru popor.
Subscribe to:
Posts (Atom)
